NEDEIA, STRĂVECHI OBICEI PASTORAL AL POPORULUI ROMÂN (II)

Distribuie pe:

“Vara la NEDEI, pădurenii mei,

S-adună cu toți, tați, bunici, nepoți

Îi dau drumul jocului pe dealul Cornetului

Și petrec cu bucurie că-s oameni de omenie”

(Drăgan Muntean - Hai mândră la joc)

Păstorii noștri au alcătuit întotdeauna tovărășii asemănătoare confreriilor medievale, cu organizare riguroasă, cu datini precise pentru fiecare parte a anului, de credințe în care, sub vălul ocrotitor, dar străveziu al credinței creștine, se ghicesc ritualuri mult mai vechi și de o ținută morală tot atât de înaltă ca și a creștinismului.

Rămase de la daci, ca rituri și ceremonii arhaice, nedeile erau inițial adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau la zi sfântă pe plai de munte. Ulterior ritualului magic precreștin i s-a adăugat și însușirea laică de petrecere pastorală, dar nedeile nu reprezentau petreceri câmpenești ale unei singure așezări, ci sărbători cu bâlciuri și târguri populare pentru toate satele dimprejur, cu praznice, cântece și dansuri, ce se țineau întotdeauna la o zi sfântă. Este ca și cum un glas tainic poruncea, din adâncuri și de dincolo de timp, poporului, să nu își uite rădăcinile. Și așa din vechiul rit au crescut mereu lăstare pentru păstrarea datinii din veac în veac. Prin urmare, nedeile sunt o manifestare populară autentică încadrată în datinile și obiceiurile poporului nostru. După apariția creștinismului, acesta s-a suprapus acestor obiceiuri precreștine, reușind treptat să transforme hramul bisericilor în “nedeia” satului respectiv. Unele sunt independente de biserică, altele au caracter economic și pe alocuri aspect bisericesc.

Păstoritul a fost o frăție în care, dacă nu se excludea omul mai în vârstă, plin de experiență, și pe alocuri nici femeia-băciță, îndemânatică în gospodărie, majoritatea membrilor era alcătuită din feciori și trăia izolată de restul lumii, ca într-o pustnicie, sub ochiul lui Dumnezeu, în contact numai cu natura, cu fiarele codrului și cu turma ascultătoare a oilor. A fost cea mai înaltă școală de educație a tineretului, în trecutul îndepărtat al poporului nostru, școală în care regula fundamentală era castitatea și munca pentru folosul comunității, școală din care se puteau ivi sentimente de înălțimea celor ce ne uimesc în balade ca Miorița.

Această intensă viață pastorală a Carpaților românești a păstrat și păstrează și acum obiceiuri foarte vechi, rareori întâlnite în alte părți. Ce însemna nedeia pentru țăranul român din vechime iese strălucit în evidență din cuvintele lui Ion Pop Reteganul: “Nedeia e mai luată în seamă decât Crăciunul, Paștele sau Rusaliile... Nedeia e și mai mult decât Anul Nou. Nimeni din popor nu numără anii de la Anul Nou, ci de la Nedeie, nimeni nu dorește nimic mai cu foc ca sosirea Nedeii”.

În ortodoxismul românesc, foarte multe sărbători, tradiții și obiceiuri precreștine au fost incorporate cu firescul și încăpățânarea unei memorii genetice venită din glasul sângelui, din moși strămoși, inexplicabilă dar atât de reală și de vie, încât s-a așezat cuminte și fără nicio frică, alături de sfinți și evanghelii. Aducerea ortodoxiei în casă la români are loc prin pilde și povești prietenești. Unii ar putea-o numi înțelepciune, sau încăpățânarea străvechiului nostru popor care ne-a ajutat să rezistăm peste vremi cotropitorilor. Întrebați ce este nedeia, flăcăii și fetele vor răspunde că e o sărbătoare mare, întotdeauna asociată cu o importantă sărbătoare creștină. Venită din negura vremii, sărbătoarea este păstrată cu sfințenie chiar dacă puțini mai cunosc sau își pot explica semnificația ei.

Instituția nedeii începe odată cu istoria noastră și continuă a trăi mereu, până în prezent. Astăzi, n-o mai găsim vie decât în Apuseni, Hațeg, Banat sau Carpații de Curbură (exemplul localităților românești din județul Covasna). Dar, lucru important, nedeia mai trăiește astăzi numai în munți sau regiuni imediat sub munți.

Printre cele mai cunoscute nedei amintim: Târgul-nedeie de pe muntele Găina, Târgul-nedeie din Hălmagiu (numit și Târgul de sărutat sau Târgul nevestelor) etc. Pentru a susține ideea conform căreia nedeile erau inițial dedicate forțelor naturii, vine și faptul că obiceiurile de la târgul-nedeie din Hălmagiu, asemănătoare în parte cu cele din ziua Dragobetelui (24 februarie) sunt transmise din timpuri păgâne, legate de cultul fecundității și vegetației, odată cu ivirea primăverii. Unele târguri-nedei, ținute la 24 și 29 iunie, în jurul solstițiului de vară, pot să fie în legătură cu cultul soarelui. Obiceiul de pe muntele Găina, ca oamenii să nu se urce pe platoul unde se ține târgul decât după asfințitul Soarelui, e un argument în favoarea acestei ipoteze.

Pregătirile încep cu o săptămână înainte.

Nedeia este un mijloc de comunicare între mai multe așezări. Satele ies din izolarea lor și se întrunesc în această zi de sărbătoare - ceea ce demonstrează caracterul unitar al poporului român păstrat din timpuri străvechi. Cu acest prilej, au loc discuții, se cântă cântece și se joacă dansuri din diferite zone. Nedeia nu este o sărbătoare de familie, ci una de neam. Dar nedeia este, în primul rând, un mijloc de conservare a legăturilor primordiale.

Nedeile au loc la date fixe, primele nedei se organizează la o lună după ieșitul oilor la munte, la Sânziene, și se țineau la Măgura Hațeganilor și la Poiana Muierii (nedeie mutată în prezent la Obârșia Lotrului). Următoarele nedei se țineau la Sâmpetru, când aveau poienarii târgul lor, la Șureanu și la Vârfu lui Pătru (mai târziu mutată la cabana Șureanu). Tot la Șureanu și la Poiana Muierii se mai făceau nedei și de Sfântul Ilie, dată la care se termină mițuitul mieilor și se aduc primele produse de la stână. Flăcăii vin de peste munți și aduc bere la sticlă, pe cai, se vinde caș anume preparat pentru Sântilie. La români, Sântilie denumit “Ilie cu vremile” este o divinitate care

s-a contopit perfect cu Gebeleizis, Zeul Focului la geto-daci. “Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conține un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puțin că Gebeleizis era încă activ în momentul creștinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă” (Mircea Eliade - de la Zamolxis la Genghis-han).

În Almașul Mare, la praznicul bisericii cu hramul Sfântul Dumitru (Sânmedru), oamenii își cheamă neamurile și fac masă, se merge la biserică și apoi la joc. La Întorsura Buzăului și Covasna are loc nedeia ciobănească, în vinerea de după Paște - o petrecere în pădure care se mai numește și “vinerea izvoarelor” sau Izvorâta.

Și de Sântămărie Mare, pe 15 august, se țineau nedei la Șureanu și la Obârșia Lotrului, când cei din sate veneau la stână pentru împărțirea brânzei. La aceste nedei participau ciobanii din toți Munții Mărginimii, dar și din alte regiuni cu acces spre înălțimi, cea mai mare nedeie fiind cea de la Poiana Muierii. Cu prilejul nedeilor, se organizau târguri la care veneau negustori din Vechiul Regat, care comercializau găleți, strecurători, brice, fluiere, opinci, cârpe, joljuri (pinze), brâne, cingători, verdețuri și fructe și toate cele ce lipseau pe munte. Se mai aduceau la vânzare și oale, ploști, pieptare, cojoace, nojițe, curele, căpestre, șerpare, pălării, căciuli, topoare, seceri, țesale, custuri, vase de lemn și, bineînțeles, unt, brânză, jintiță, urdă și caș. La nedei jucau, petreceau și se băteau. Cearta pornea mai ales din ambiție fie pentru vreo fată, fie pentru vreo pășune. În anumite zone exista și un fel de scrimă populară - feciorii mânuiau cu îndemânare bâtele. Se cânta din fluier și se jucau bătuta, hațegana, învârtita, până seara târziu.

Și în munții Sebeșului exista “luatul” de la nedeie - ce avea să poarte noroc tinerei perechi. Pe muntele Bătrâna se face nedeie de două ori pe an, de Sânpetru, pe 29 iunie, și de Sântilie, pe 20 iulie.

În “Obiceiuri și datini din județul Alba”, Avram Cristea menționează că din circa douăzeci de nedei ce aveau loc în Munții Sebeșului, se mai ține doar cea din 20 iulie, de Sântilie, la cabana Șureanu, fără a avea însă amploarea de altădată.

Tradiția arată că monahii de pe Ceahlău oficiau împreună, o singură dată pe an, marea slujbă a aghiazmei, ca un suport spiritual al nedeii. În fiecare an, pe 6 august, se adună credincioșii la mănăstirea de pe platoul Ceahlăului să asculte Sfânta Evanghelie de sărbătoarea Schimbării la Față: “Și pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimba și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).

 (Va urma)

 

Lasă un comentariu