Dacă suntem atenți la detalii, vom constata existența unui (bun)simț al recunoștinței și al cinstirii lui Dumnezeu chiar și în cele mai primitive forme de viață care ne înconjoară, manifestat sub forma unei legi morale, mai mult sau mai puțin conștientizate, care asigură o stabilă și strânsă comuniune între membrii unei specii în vederea supraviețuirii acesteia. Tot ceea ce e natură vie vrea să rămână viu, iar tocmai în acest instinct al supraviețuirii sau dorință de a trăi, deci nu de sinucidere, văd eu o laudă sau un cânt liturgic de mulțumire pe care viața însăși o aduce, în felul ei, Vieții necreate și veșnice. Orice act de supraviețuire sau perpetuare a speciei se exprimă, inconștient ori instinctiv în unele cazuri, ca slavă, elogiu preaslăvire rimată și ritmată a vieții, nu doar dătătoare, ci mai cu seamă primitoare de viață. Aș putea spune că nu doar dorința de a trăi și a iubi e determinată genetic, ci și religiozitatea creaturii. Și ea suspină după Creator!
Dumnezeu este “totaliter aliud” (total altul), adică deosebit de creatura Sa, dar, deși nu se indentifică cu ea, e prezent, o locuiește până în cele mai intime adânciri ale acesteia. Paradoxal! Deși Altul, Dumnezeu nu este un Altul străin și rece față de viața pe care El ne-a dat-o s-o trăim. Nu atât ne locuiește El pe noi, cât noi suntem cei care locuim în El (Apg.17,28). De aceea cred și afirm că a-L lăuda pe Dumnezeu stă în firea creaturii vii, în diversitatea și frumusețea ei. Zâmbetul naturii întregi înflorite, spălată de raze de soare tremurânde, pare un cânt și un suspin duios și dulce adus de ea Creatorului ei. O credință realistă și obiectivă poate însă conștientiza taina asta, poate percepe viața ca pe un dar divin și o tratează ca atare, adică o sfințește. Și nu doar viața sa conștientă, ci și viața vieții inconștiente.
Dar cât de reală a realitatea? O întrebare care a măcinat și macină încă mintea omului din toate timpurile. Viața virtuală pe care o preferăm azi mulți dintre noi e lipsită însă de prezența Vieții, de Dumnezeu! În realitate, și nu în virtualitate, suntem “pătrunși” de El, chiar dacă, dogmatic-hristologic vorbind, Hristos ne-a asumat pe toți oamenii și toată creația, în mod virtual, obiectiv, în Trupul Său! Virtual suntem în El, însă în realitate, și nu în virtualitate, trebuie să ne dăm consimțământul de a-L urma sau nu.
Virtualitatea este un refugiu ateist. În realitate, virtualitatea este fantezia tragică care ne desparte de Creator, amăgindu-ne cu îmbrățișarea seducătoare a fetei Morgana. Am înțeles că ăsta e iadul: să-ți fie mereu sete, să simți în apropiere izvorul astâmpărării (tămăduirii), pe care în viața ta reală l-ai ignorat și disprețuit, iar acum să nu ai parte de el. O sete veșnică! Înfricoșător de veșnică!
