Imediat după semnarea Tratatului de pace de la Trianon, care confirmă actele plebiscitare legitime ale poporului român, din 1918, cercurile conducătoare ale Ungariei horthyste au întreprins o intensă activitate de contestare a valabilității prevederilor acestui tratat și de susținere a pretențiilor lor teritoriale asupra României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei. în Ungaria s-a organizat o vastă propagandă revizionistă, pentru reanexarea teritoriilor locuite de români, slovaci, sârbi și ucraineni.
Toate acestea se petreceau în timp ce în România avea loc un adânc proces de așezare a societății pe baze democrat-burgheze, de mobilizare a potențialului național pentru progresul general al societății, asigurării condițiilor dezvoltării valorilor spirituale ale cetățenilor țării, fără deosebire de naționalitate, în noile condiții ale statului național unitar. În acest sens, în România s-au creat condiții tot mai favorabile pentru progresul general al societății românești, cu participarea tuturor forțelor sociale și profesionale, inclusiv pe plan confesional. S-au realizat importante reforme economice și democratice: exproprierea marilor moșii și împroprietărirea țăranilor, introducerea votului universal, acordarea de drepturi egale tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate. Constituția, votată de parlamentul român în 1923, pornea de la concepția că “regatul României este un stat național unitar și indivizibil”, stabilea drepturile fundamentale și politice în mod unitar, după singurul principiu echitabil, al egalității civice, în toate domeniile: limbă, religie, presă, instrucție, asociere, viață economică etc.
Articolul 5 al Constituției stipula faptul că “Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conștiinței, de libertatea învățământului, de libertatea presei...”, iar articolul 7 stabilea că “Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine etnică și de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita...”. Același principiu fundamental era stabilit prin articolul 8 care statua faptul că “Toți românii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie sunt egali înaintea legii”. Referitor la libertățile religioase, în articolul 22 al Constituției se menționa că “Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecțiune, întrucât exercițiul lor nu aduce atingerea ordinii publice, bunele moravuri ale legilor de organizare a Statului...”.
Într-adevăr, pe fondul general al regimului democrat-burghez care, în pofida unor limite inerente, se dezvoltă după Marea Unire din anul 1918, cultele religioase din România au beneficiat de depline posibilități pentru a se organiza și a-și exercita funcțiile spirituale, indiferent de natura lor națională. S-a organizat pe baze noi Biserica Ortodoxă Română. Unificarea acestei Biserici, prin cuprinderea, laolaltă, a Bisericii din provinciile unite cu patria-mamă - Transilvania, Basarabia, Bucovina - a constituit una dintre misiunile de căpetenie ale Bisericii Ortodoxe Române în această nouă eră din istoria poporului român. La 1 ianuarie 1920, dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeșului, a fost ales în scaunul de mitropolit-primat al României. Sub conducerea lui Miron Cristea s-au desăvârșit lucrările de unificare bisericească. În februarie 1925 a fost adoptată legea pentru înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, în baza acestei legi - “Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României la rangul de Scaun patriarhal”, - Miron Cristea devine patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, înscăunat la 1 noiembrie 1925! În mai 1925 au fost adoptate Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, prin care se consfințea autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, organizată ca Patriarhie și care prelua principiile formulate în Statutul organic al lui Andrei Șaguna.
În mai 1928 a fost adoptată “Legea pentru regimul general al cultelor” care a statuat cadrul general de organizare a tuturor cultelor din România, inclusiv al celor aparținând naționalităților conlocuitoare. Sunt asigurate principiile și cadrul de funcționare a cultului romano-catolic, reformat (calvin), evanghelic, (luteran) unitarian, armeano-gregorian, mozaic, mahomedan etc.
În acest cadru legislativ, viața religioasă din România, inclusiv cea a naționalităților conlocuitoare, s-a bucurat de concursul deplin al statului și de protecția legii, manifestându-se practic, nelimitat, în toate domeniile asistenței spirituale.
În acest sens, declarațiile lui Gyárfás Elemer, lider al comunității maghiare din România, făcută într-o ședință a senatului român din 1928, sunt edificatoare: “Consider ca o datorie de onoare a declara în numele tuturor minorităților, fără deosebire de naționalitate și confesiune, că de la intrarea noastră în viața publică a României, noi am găsit și am simțit totdeauna din partea ministrului cultelor o bunăvoință incontestabilă. Aceasta trebuie să o recunoaștem. După semnarea tratatelor de pace, când dnul Goga a devenit titularul ministerului cultelor, s-a inaugurat în acest departament un regim de bunăvoință în ceea ce ne privea pe noi; această bunăvoință a fost menținută de succesorii săi: domnii miniștri Banu, Lăpădatu și Goldiș, care au dovedit o confidență absolută față de noi”. La rândul său, șeful suprem al Bisericii reformate spunea: “Noi am constatat o atitudine binevoitoare din partea ministrului cultelor pentru rezolvarea chestiunilor noastre bisericești. Subvențiunile Statului au fost regulat plătite și începând de la 1928 ele au fost mărite într-o sensibilă măsură”.
(Va urma)
