Informațiile pe care scriitorul și publicistul evreu-maghiar Arthur Koestler ni le oferă în cartea sa despre evreii răsăriteni, întitulată “Al treisprezecelea trib”, sunt extrem de prețioase, și din punct de vedere al urmăririi parcursului triburilor maghiare în spațiul euro-asiatic, până la sosirea lor în Câmpia Panonică, la 896, dat fiind faptul că multe secole anterioare, destinul acestora a fost puternic legat și influențat de cel al cazarilor. Sunt importante aceste informații culese de autor din surse israelite, arabe, grecești și bizantine, pentru că și despre unguri, ca și despre evreii cazari, se știe foarte puțin din prima parte a primului mileniu. Referindu-se la maghiari, istoricul Macartney vorbește despre aceștia ca despre una din cele mai misterioase enigme ale istoriei. “Tot ce știm cu certitudine despre originea lor este că maghiarii se înrudeau cu finlandezii și că limba lor aparține familiei fino-ugrice. La origine, maghiarii nu erau înrudiți nici cu slavii, nici cu turcii din stepe, în mijlocul cărora au venit să trăiască. Unicitatea lor îi face să rămână și astăzi o enclavă etnică în Europa, ei neavând legături lingvistice cu vecinii, doar cu îndepărtații finlandezi”.
De unde provin ungurii se cam știe, dar când au început ei să se miște este mai puțin cunoscut. Iată ce spune același autor: “La o dată necunoscută (probabil pe la începutul secolului al V-lea al erei noastre), acest trib nomad a fost alungat de pe arealul său inițial, din Urali, migrând spre sud, prin stepe, și, într-un târziu, stabilindu-se în regiunea dintre râurile Don și Kuban. Astfel au ajuns vecini cu cazarii (viitorii evrei, s.n.) încă dinainte ca aceștia să fie importanți”.
Așa cum am mai subliniat și cu alte ocazii, imediat după secolul al V-lea al erei noastre, în arealul de stepă cuprins între Marea Caspică, Marea Aral, Crimeea și gurile Volgăi, a avut loc o concentrare de triburi nomade de diverse seminții mongolo-turanice, venite din zona asiatică, printre care și acești cazari și unguri, dar și bulgari, conviețuind într-o “Federație Turkut”, care în anul 650 s-a destrămat “sine die”. În acest proces de repoziționare, cazarii au reușit să devină dominanți, constituindu-și un imperiu puternic și pe arie întinsă, înglobându-i și supunându-i pe ceilalți, inclusiv pe unguri. Relațiile de suzeranitate dintre unguri și cazari au durat de la mijlocul secolului al VII-lea până la sfârșitul secolului al IX-lea, și ele au fost oarecum speciale, în sensul că ei, ungurii, au fost însărcinați de cazari ca perceptori pentru încasarea tributului de la populațiile slave și finice. Presiunea tot mai puternică, prin anii 800, a slavilor ruși, veniți din nord, a schimbat radical această relație. Prin cuceriri succesive de către aceștia, imperiul cazar a fost redus la nivelul unui regat, urmând ca el să fie definitiv lichidat de invazia mongolă dintre 1204-1242, Gingis Han stabilind cartierul general al Hoardei de Aur chiar în capitala imperiului cazar, stare de fapt ce a dat tonul migrației evreiești.
Intuind mai devreme situația, ungurii s-au retras spre vest, trecând pe malul apusean al Donului, stabilindu-se între Don și Nipru, în ținutul numit ulterior Lebedia. Era pe la anul 830. Istoricul Toynbee este de părere că această transmutare s-a făcut cu permisiunea cazarilor, pentru a sluji în scopuri strategice, în sensul că de pe noua așezare, ungurii îi puteau ajuta pe cazari să stăvilească înaintarea spre sud-est și sud a neamului rus.
Poate că maghiarii și-ar fi găsit patria definitivă în această zonă dacă n-ar fi fost împinși de la spate de aceiași pecenegi (o hoardă de barbari lacomi și nesățioși, care cu bani buni puteau fi cumpărați să lupte împotriva oricui, spun sursele) care, spre sfârșitul secolului al IX-lea, bătuți de oguzi și cazari, au năvălit peste teritoriul ocupat de maghiari, obligându-i să se strămute și de aici, mai spre apus, între Nipru și Bug, în cunoscuta Câmpie Atelcuz. Era prin anul 862. Dar și aici șederea le-a fost de scurtă durată pentru că, aceiași pecenegi, de astă dată în alianță cu bulgarii de pe Dunăre, i-au izbit puternic în anul 896, obligându-i din nou la bejenie, ajungând astfel în același an în Câmpia Panonică. Reduși considerabil ca număr din cauza măcelului la care s-au dedat bulgarii și pecenegii (unii istorici vorbesc de un efectiv de 70.000), triburilor maghiare li s-au alăturat și rămășițele a trei triburi dizidente cazare, denumiți cazarii-cabari, care s-au răsculat împotriva învățăturii talmudice (circa 30.000), care i-au însoțit în drumul lor spre Câmpia Panonică. Despre acest moment, istoricul Macartney, citat de autor, spune: “Grosul națiunii maghiare, adevărații fino-ugrici, agricultori relativ (dar nu chiar foarte), pașnici și sedentari, și-au stabilit sălașele în țara cu dealuri unduioase de la apusul Dunării. Câmpia Alfold a fost ocupată de neamul nomad al cabarilor, adevărați turci, crescători de vite, călăreți și luptători, forța motrice și oastea națiunii”. Ceea ce aflăm de la acest istoric este foarte important, și anume că la momentul descălecării în Câmpia Panonică, ungurii n-au fost singuri, ci împreună cu neamul cazarilor-cabari (70 la sută unguri și 30 la sută cazari), care deși în parte s-au dezis de învățătura talmudică, ei rămân vlăstarele aceluiași trunchi, adică a cazarilor evrei.
Cartea lui Arthur Koestler vorbește printre multe altele și despre transformarea firii maghiarului pe parcursul acestui itinerar, de circa cinci secole, care i-a făcut deosebiți de finlandezi. Sursele arabe, și mai ales bizantine, îi caracterizează pe ungurii acelor vremuri ca pe niște oameni liniștiți, blânzi, care însă au plătit scump pentru acest fel al lor de a fi, prin continua dislocare de către alții din locurile în care s-au așezat. Adică, din nordul Uralilor spre sud, apoi de aici, între Kuban și Don, între Don și Nipru, între Nipru și Bug și, în cele din urmă, în Câmpia Panonică. Edificator este faptul că la schimbarea firii maghiarului, este de părere autorul, rolul hotărâtor l-au avut tocmai acești cazari, și apoi cazarii-cabari, care i-au însoțit prin istorie timp de secole, atât în stepele, de acum rusești, cât și în Câmpia Panonică, unde au devenit, împreună cu ungurii, întemeietori de stat și națiune. De altfel, tot documentele citate spun că rolul de vioara întâi în acest nou început european l-a avut cazarii-cabari, considerați “mai vrednici la război și mai vârtoși”, ajungând și tribul conducător, care “au adus gazdelor o infuzie de spirit de aventură ce avea să-i prefacă foarte curând într-un flagel al Europei, cum fuseseră înainte hunii. Ei i-au învățat pe maghiari acele tactici folosite pe vremuri de toate națiile turcice: huni, avari, turci, pecenegi cumani - și de nimeni altcineva cavaleria ușoară: fuga simulată, tirul din goana calului, șarjele neașteptate însoțite de urlete înspăimântătoare ca de lupi”. Asemenea metode s-au dovedit de o eficacitate ucigătoare în secolele al IX-lea și al X-lea, când năvălitorii unguri, avându-i în frunte pe cabari, au invadat toată Europa: Germania, Franța, Italia, Balcanii, fără însă a avea succes în fața pecenegilor, deținători ai acelorași tactici de luptă. Așadar, cazarii au jucat un rol important în înființarea și ascensiunea în Europa a statului ungar. Buni meseriași în toate, dar și războinici iscusiți, ei au dominat viața militară, social-politică și economică în primele secole de existență europeană, furnizând primii conducători, dar și păturile cele mai avute ale noilor structuri ale statului, impunând pentru o lungă perioadă de timp bilingvismul în Ungaria. Au pierdut în cele din urmă cu prilejul încreștinării ungurilor, de la 1001, dar nu definitiv, pentru că, chiar dacă evreii cazari au trecut în eșalonul doi, ei au însoțit societatea ungurească și au contribuit la dezvoltarea ei. De altfel, ușa națiunii maghiare pentru cazari, ca și pentru pecenegi și cumani, a fost mereu deschisă, documentele vorbind despre gestul ducelui ungar Taksony care a invitat, în secolul al X-lea, un număr important de cazari să se instaleze pe domeniile lui. Această prezență vădită, dar și istorică, a iscat în rândul maghiarilor, pe parcursul veacurilor, acel antisemitism tradițional, puternic, ce vine din istorie, care a dus la deportarea lor în masă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (vezi cei 400.000 de evrei deportați de horthyști din Ardeal), stare de fapt ce continuă să se reacutizeze mai ales în timpul guvernării Orban, prin sporirea forțelor politice de acest gen. Cunoscând de acum istoria lor, noi, ca români, ne putem explica acum mai bine filomaghiarismul tradițional al evreilor din Ardeal, atașamentul lor față de cultura și cauza maghiară, dat fiind faptul că ei sunt parte al aceluiași întreg, cu sau fără voia unora.
