“A doua zi dimineață, la orele 6, sosiți la Lokosháza, deși cerințele noastre au fost insistente să ne permită a ne scoborî, pentru câteva minute, firește, fiecare pe rând, cererea ne-a fost refuzată. S-a îngăduit doar femeilor și copiilor să coboare, după parlamentări de aproape trei ore și jumătate. În această gară de frontieră am staționat 4 ore, după care trenul a plecat spre Curtici. Aici am constatat, cu mirare, că stația nu era anunțată de sosirea noastră. Se anunțase doar stației sosirea unui tren cu marfă specială. În Curtici am stat, cei 285 expulzați, 3 ore”.
Desigur, aspectele descrise de episcopul Nicolae Popovici nu sunt singulare. După cum am menționat, autoritățile de ocupație horthyste au expulzat zeci de mii de români, inclusiv clerici. Referindu-se la fenomenul expulzărilor, o sinteză întocmită de autoritățile de stat românești asupra atrocităților comise de forțele de ocupație în teritoriul cedat Ungariei, prin Dictatul de la Viena, pentru perioada 1 septembrie 1940 - 15 mai 1941, arăta: “Cea mai mare parte dintre expulzații români au fost ridicați de către organele militare și polițienești, adunați în convoaie escortate și izgoniți peste frontieră, fără nici o formalitate de expulzare și sub amenințarea că vor fi executați dacă se vor înapoia. În numeroase cazuri, autoritățile militare maghiare au silit pe expulzați să dea declarații în scris, că pleacă de bunăvoie și că renunță la cetățenia maghiară și la tot avutul lor. Expulzații au fost supuși celor mai umilitoare suferințe, în timpul transporturilor și la punctele de frontieră”.
Lipsită de capul său și de mai mult de jumătate din clerici, Eparhia Oradiei a cunoscut și ea un șir infinit de vexațiuni din partea tuturor autorităților militare și civile de ocupație, cu unicul scop de a-i smulge credincioșii, a o lăsa fără ogorul sufletesc din care răsărise și căreia îi aparținea în chip firesc. Autoritățile de ocupație au continuat să expulzeze și preoțimea română care a rămas după primul val de expulzări. Până în 1944 au fost expulzați 16 preoți din parohiile aparținând acestei episcopii. În același timp, sub presiunea autorităților ungare, s-a refugiat o mare parte din preoții români. În aceeași perioadă la care ne-am referit mai sus, din raza de activitate a Episcopiei Oradiei s-au refugiat 39 de preoți. Ca o consecință a terorii la care a fost supus, Centrul episcopal se mută de la Oradea la Beiuș, la Oradea rămânând un Vicariat, iar în cele sfinte această eparhie a fost condusă de episcopul Nicolae Colan al Clujului. La rândul ei, Academia teologică ortodoxă română se mută prima dată la Caransebeș, apoi la Timișoara, iar Școala de cântăreți bisericești se desființează.
În asemenea împrejurări, credincioșii români au fost supuși unor puternice acte de reprimare pentru a-i obliga să-și părăsească religia. Astfel, la 25 octombrie, autoritățile de ocupație din Sâncrai, județul Sălaj, au invitat pe români, prin bătăi de tobă, să se prezinte la primărie, unde “au fost forțați prin amenințări să semneze declarații că renunță de bună voie la confesiunea lor și că trec nesiliți de nimeni la cea romano-catolică maghiară”.
După cum rezultă dintr-un document al Delegației române pentru negocieri cu Ungaria, în decembrie 1940, se înregistra deja un mare număr de preoți români expulzați de autoritățile de ocupație. Astfel: 54 de preoți din Eparhia Cluj-Gherla, 71 de preoți din Eparhia Cluj; 63 de preoți din Eparhia Oradea și 53 de preoți din Eparhia Sighet. Or, expulzarea preoților români a fost socotită de regimul de ocupație ca fiind condiția sine qua non a succesului în acțiunea de maghiarizare a românilor, prin intermediul religiei.
(Va urma)
