Așa cum știm cu toții, mitul trădării este configurat și simbolizat istoric și religios prin acel arhetip binecunoscut, care se face tot mai prezent și astăzi, ceea ce s-a schimbat nefiind decât mijloacele trădării, nu și scopurile. Recenta moțiune de cenzură a scos în evidență acest act imoral ce evidențiază mizeria morală care îi caracterizează pe unii aleși ai poporului, cărora le plac mai mult arginții trădării decât onestitatea și fidelitatea față de cei care i-au ales și pe care îi reprezintă. Acum s-au putut vedea adevăratele fețe ale trădătorilor, care sunt mai mult decât cele ale lui Ianus (zeul înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi), care pentru niște privilegii promise au fost în stare să-și trădeze partidul, în ultimă instanță, trădându-se pe ei și pe cei apropiați lor.
Departe de a fi un susținător al incompetenței și imoralității în politică, oricare ar fi partidul care promovează asemenea nonvalori și cu un asemenea potențial al celui mai josnic act inuman, în continuare o să încerc, stimați cititori, să demontez și să demonetizez acel principiu ce surprinde dialectica dintre scop și mijloace, exprimat prin binecunoscuta sintagmă “scopul scuză mijloacele”, care de-a lungul timpului a legitimat acțiunile și strategiile politice, abuzându-se în mod inconștient de falsitatea lui. Totodată, prin acest articol nu doresc decât să trezesc conștiința patriotică a românilor care mai simt reverberația conștiinței de neam și țară, și a sângelui care mai pulsează în vene, și care nu se lasă manipulați înspre o trădare națională, după cum s-a vrut și se vrea și acum de cei străini acestei țări, prin care nu curge sânge românesc. Oamenii cu simțul răspunderii și al responsabilității patriotice nu pot accede într-o asemenea cloacă de oportuniști și carieriști, lipsiți de cele mai elementare scrupule de moralitate, care vor să învăluie țara și poporul prin minciună, trădare și oportunism, și care nu simt nimic pentru acest popor decât de a deveni mijloc în vederea realizării intereselor cinice și meschine, pe care în mod disimulat le convertesc în “binele și prosperitatea poporului”. Astfel, pe lângă faptul că politica a devenit cel mai indezirabil domeniu, est cel mai oportun debușeu al imoralilor și incompetenților, care, prin natura mecanismelor sale, predispune cel mai mult spre trădare și carierism, devenind, după cum se poate vedea, un reflex condiționat al celor de la vârful politicii, cores-pondent cu binecunoscutul principiu machiavelic, enunțat deja, dar care trebuie știut de cei care îl practică - în necunoștință de cauză, că este un mit fals, pe care se prevalează politica pe care o practică și pe care îl consideră un stindard al minciunii, demagogiei, ipocriziei, iresponsabilității și incompetenței, neaparținând acestui gânditor italian, fiind doar o adaptare la teza lui reală.
Am scris acest articol în primul rând pentru politicienii trădători, dar nu numai, ci pentru a se cunoaște adevărul acestui mit care stă la baza trădării, bazat de secole pe neadevăr și necunoaștere. Să știe că asemenea sintagmei “crede și nu cerceta”, care nu este regăsită în Biblie (fiind promovată de un filosof anticreștin în scopul anatemizării creștinismului), nici pretinsa sintagmă machiavelică enunțată nu figurează în mod explicit în cartea Principele (153), scrisă de italianul florentin Niccoló Machiavellli, ci această sintagmă a fost folosită și actualizată doar în “scop machiavelic”, fără să-i aparțină acestui precursor al politologiei. Adevărata teză machiavelică era: “faptele tuturor oamenilor și mai ales ale principilor, pentru care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatului lor”. Se poate observa că din textul citat nu se poate deduce concluzia în conformitate cu care orice mijloc poate fi utilizat în atingerea unui scop, și cu atât mai puțin cel al trădării, care ascunde interesele trădătorilor, ca atare, nici în politică nu se poate face abstracție de etica mijloacelor, în favoarea eticii scopurilor (Max Weber). Prin celebra sa teză, părintele politologiei sugera doar că acele mijloace trebuie folosite de către conducătorii politici, pentru care nu există un alt criteriu de judecată valorică, și că doar în ultimă instanță pot fi puse pe prim-plan rezultatele - scopurile, și nu orice scop, și cu atât mai puțin orice mijloc.
Recenta moțiune de cenzură, dar nu numai, se poate constitui într-un exemplu edificator din acest punct de vedere: trădătorii partidului, din care făceau parte, nu presupunea ca să folosească cu necesitate nici scopurile și nici mijloacele trădării în atingerea unor asemenea rezultate, care nu sunt decât cel mult iluzii, pe fondul naivității liderilor partidelor desprinse din PSD, atâta timp cât liderii partidului trădat nu vizau un act de trădare a intereselor naționale și nici dezastru național, după cum sunt anatemizați. Se subînțelege că pentru cei care au trădat existau și alte criterii de judecată, bazate pe onestitate și fidelitate partinică, de care nu au ținut cont, aceștia vizând, prin scopul și mijlocul utilizat, doar finalitatea actului trădării, astfel că acest act imoral s-a constituit atât scop, cât și mijloc. Dacă politicienii ar fi cunoscut această subtilitate machiavelică (politica se face cu carte, nu numai în stil lăutăresc!), nu ar fi apelat cu atâta ușurință la acest fals principiu, și nici politica nu ar fi devenit ceea ce a ajuns, ci ar fi devenit ceea ce ar fi trebuit să fie, o artă a negocierii în vederea realizării unor scopuri raționale în interesul celor pe care îi reprezintă, și nu doar a unor interese personale și de grup. La ceea ce ne putem aștepta în urma acestei trădări este ușor de anticipat, întrucât, pas cu pas, ne îndreptăm spre o dictatură neoliberală, disimulată printr-o schimbare radicală a strategiei politice, mai precis spre un libera-lism sălbatic de tip vendetă, centrată pe interese personale și de grup, și nu pe societate, după cum clamează artizanii acestei forme de guvernare care au promovat ura și dezbinarea la nivelul întregii societăți.
