Nicolae Iorga a fost profesorul entuziast și neobosit, răspânditor de inițiative, realizator, ca nimeni altul, al unei vaste și profunde opere istoriografice, în care se reflectă toate epocile istoriei universale și mai ales cele ale istoriei naționale. Cursurile sale erau pline de noutate științifică și de originalitate în interpretare, iar temele tratate se încadrau în problemele contemporaneității, deoarece el era convins că înțelegerea trecutului este cu neputință fără înțelegerea prezentului.
Activitatea lui istorică a îmbrățișat cel mai cuprinzător orizont al generației sale: de la problemele de amănunt până la vastele sinteze de istorie universală. Nici o țară și nici un popor din Europa n-au fost ocolite de mintea lui iscoditoare. Unora le-a consacrat lucrări mai întinse, istorii naționale: Franței, Italiei, Angliei, Austriei, Rusiei, Poloniei, Albaniei, Imperiului otoman. Multora, studii și articole speciale, din domeniul istoriei sau culturii în general. Puterea sa de cuprindere s-a întins chiar și asupra unor popoare și țări din America, Asia și Africa. Preocuparea sa de căpetenie a fost mereu aceea de a stabili raporturi noi între aspectele vieții omenești, pe de o parte, și instituțiile generate de dezvoltarea societății, pe de altă parte.
Mai presus de toate, Nicolae Iorga rămâne însă un istoric al poporului român, al vieții noastre naționale, al civilizației, al literaturii și artelor române, depășind, prin amploarea și adâncimea studiilor sale, tot ce realizaseră, înaintea lui, în acest domeniu: B.P. Hașdeu, A.D. Xenopol și D. Onciul. Sunt foarte puține probleme în istoria României, din timpurile străvechi până în vremurile noastre, și mai ales din timpul lungului nostru ev mediu, în care să nu ai a ține seama - pentru a o îmbrățișa, a porni de la ea, sau a o combate - de opinia lui sau cel puțin pe care să le poți trata fără a folosi izvoare publicate de el. Căci, cum se știe, nimeni altul în România nu a depășit până acum numărul de acte și documente, privind istoria patriei, culese de el din țară și de peste hotare și apoi publicate, ceea ce vădește pasiunea cercetătorului și uriașa putere de documentare a istoricului.
Nicolae Iorga a dat un nou avânt cunoștințelor noastre istorice și le-a mânat mai departe prin o îndrăzneață revoluție de ordin filozofico-istoric, iar prin viziunea clară a spiritului său a înviat trecutul. Puterea sa de a crea din rămășițele de viață care au fost, rămâne neîntrecută. El a desfundat drumuri noi în tărâmuri neumblate de alții înaintea sa. Făclia geniului său a luminat în întunericul celor mai obscure epoci ale istoriei române. De aceea, de multe ori, în fața chestiunilor celor mai grele și a problemelor celor mai controversate găsim ipotezele sale cele mai ingenioase și concluziile savante ale geniului său creator.
Nicolae Iorga n-a fost însă numai istoric, ci, în întreaga sa activitate în ogorul culturii românești, s-a manifestat și ca poet, dramaturg, orator, memorialist, portretist, polemist și, mai ales, ca istoric al literaturii noastre, critic și îndrumător literar, fiind unul dintre principalii doctrinari ai Sămănătorismului, curentul literar ivit la noi după anul 1900.
Nicolae Iorga a fost românul care a câștigat, după știința și opera lui, o întinsă și înaltă recunoaștere din partea lumii științifice mondiale pentru sine și pentru poporul său. Vasta sa operă tipărită - peste 15.000 de titluri - precum și valoarea ei științifică, au făcut ca el să fie proclamat doctor honoris causa de numeroase universități din lume și să fie ales membru al multor academii, institute și societăți științifice străine. Aceasta era cinstirea muncii sale, cinstire care se revărsa însă și asupra poporului din sânul căruia ieșise. Pentru meritele pe care, printr-o intensă și variată activitate de mai bine de 50 de ani, și le-a câștigat în ogorul culturii românești, urmașii l-au cinstit așa cum se cuvine.
În strânsă legătură cu activitatea lui Nicolae Iorga, privind monumentele de cultură ale bisericii și patriei noastre, stau, desigur, și multe din lucrările lui asupra artei românești, între care, la prim loc, se situează cele ce privesc arta religioasă sub toate aspectele. Din rândul acestora din urmă amintim: Histoire de l'art roumain ancien (Paris, 1922), în colaborare cu G. Balș; La Roumanie pitoresque (Paris, 1924); Art et litterature des Roumains, Syntheses paralleles (Paris, 1929); Les arts mineurs en Roumanie I-II (București, 1934-1936); Tapițeriile Doamnei Tudosca a lui Vasile Lupu (în “Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, VII. 1915, p. 145-153); Meșteșugul de pictură și sculptură în trecutul românesc; Patrafirul lui Alexandru cel Bun: cel dintâi chip de domn român (București, 1913); Arta populară și arta bisericească. Câteva monstre; Picturi și obiecte de artă din biserica Șcheilor Brașovului; L'ornementation du vieux livre roumain (Paris, 1925); Les variations du type de la dormition de la Vierge dans le vieil art roumain (Praga, 1926); Ilustrația cărții românești (Craiova, 1927); Câteva legături românești; Miniaturi românești în secolul al XVII-lea; Cea mai veche icoană din Moldova, care însă nu e veche; O cădelniță de la mânăstirea Radu Vodă din București; Catapetesme (Vălenii de Munte, 1932), La figuration des evangelistes dans l'art roumain et l'ecole chypriote-valaque; Icoana românească; Argintăriile românești (București, 1933); Miniaturile românești (București, 1933); Vechea artă religioasă la români (Vălenii de Munte, 1934); Evangheliariul lui Alexandru-Vodă Mircea la Muntele Sinai; Două evangheliare ale fiilor lui Petru Rareș; Patrafirul de la Stănești al lui Stroe Buzescu; Un caiet de miniaturist; Sculptura în lemn românească (București, 1937); Din tezaurul de artă botoșănean (București, 1939); Cel din urmă manuscript de datină artistică în Muntenia ș.a. Ca și în alte domenii, și aici Nicolae Iorga aduce știri și contribuții noi, exprimă noi puncte de vedere, însoțite uneori de aceeași inegalabilă intuiție, și pune la îndemâna cercetătorilor un imens material, de multe ori inedit, atât documentar, cât și iconografic.
