Calitatea deplină de Persoană o are numai Hristos. El este cel ce personalizează natura umană, este Ipostasul ei. Omul devine persoană în virtutea comuniunii sale intime cu Creatorul său, pe măsură ce ajunge la “măsura vârstei plinătății în Hristos” (Efeseni 4,14). Clar! Dumnezeu nu a creat omul pitbull. Acesta e creația idolatrei și autolatriei unei lumi antihriste. Pitbullul este spontan și imprevizibil. Nu comunică și nu participă. Dezlănțuit, el distruge! Doar distruge! Nu mai poate fi oprit! Așa încât Pitbullul din noi, în stare latentă, poate deveni terminatorul sortit să-și sfâșie propria-i conștiință.
Acolo, undeva, în adâncul fiecăruia dintre noi, un pitbull se naște în fiecare clipă. Iar și iar. Aș îndrăzni să afirm că existența lui e una dintre cauzele principale ale misticii răsăritene de a fi dat naștere rugăciunii inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!
Raportul complex al omului cu Dumnezeu este exprimat în gradul cel mai înalt, prin trăirea lui religioasă, deoarece numai în ea “se oferă - și în asta constă esența sa - atingerea nemijlocită a altor lumi, perceperea unor realități superioare, divine, se oferă sentimentul lui Dumnezeu, și nu în general, in abstracto, ci chiar unui om anume; omul primește o nouă lume în sine și prin sine, înaintea căreia tremură de spaimă, bucurie, dragoste, căință”, (Serghei Bulgakov, Lumina neînserată, trad. Elena Drăgușin, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 51). Trăirea prezenței divine îl face pe creștinul ortodox să rostească, plin de admirație și teamă cutremurătoarele, cuvinte euharistice: “Trupul Stăpânului vrând să-L primești spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc este” (Liturghier, IBM, București, 1967, p. 287). Iată focul mistuitor al patimilor și/sau spasmelor pitbulliene!
Mistica răsăriteană trăiește Misterul prin recunoașterea lui și “printr-o atitudine de abandonare încrezătoare și de totală transcedere a sinelui, sperând și căutând în această cunoaștere perfecțiunea sa ultimă și mântuirea definitivă” (J. M. Velasco, Introducere în fenomenologia religiei, trad. Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, Iași, 1997, p. 220). Pentru omul de tip pitbull, imposibil de înțeles. El nu se poate recunoaște nici măcar pe sine însuși, de aici instinctul feroce de a se arunca în luptă, până la mutilare, și chiar moarte, nepăsându-i de rănile provocate sieși sau celor din jur.
Realul primit și gândit mistic este Dumnezeu, Adevăr unic, unul trinitar, etern, creator ex nihilo, stăpânitor, afirmă Țuțea (P. Țuțea, Omul-Tratat de antropologie creștină. Problemele sau cartea întrebărilor, Ed. Tigrul, Iași, 1992, p. 44), de harul Căruia ne împărtășim prin Sfintele Taine. În baia botezului, trupul omului, sfințit și pătruns de Duhul Sfânt, este ridicat la o nouă stare: “scufundându-se omul la Botez, în această apă, se întâlnește în ea cu Hristos, sau se enipostaziază în El, sau se personalizează deplin, încadrându-se în Persoana Lui, și se umple de energiile Duhului Sfânt, ce iradiază din Hristos” (Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, IBM, București, 1978, p. 147).
Esențial oricărei manifestări religioase este lepădarea de viața păcătoasă și pătrunderea în sfera sacrului. Doar persoana este capabilă de acest lucru, atributele ei principale fiind libertatea și dragostea. Pierderea libertății, prin păcat, transformă omul după “chipul lumii” (chipul pitbull). Asta se vrea, de fapt! În realitate, nimic nu poate distruge persoana, pentru că: a) omul, “alcătuit după chipul lui Dumnezeu” este nemuritor, unic, irepetabil (ne-clonabil) și nu poate fi redus la o simplă stare de lucruri; b) persoana se poate situa deasupra naturii și poate acționa asupra ei, descompunerea inevitabilă a naturii (suferințele trupești și moartea) nu o provoacă și pe cea a persoanei, ci o determină pe aceasta să acceadă la o viață înviată (Pr. John Breck, Realitatea biologică a trupului și transcendența persoanei, în “Bioetica și Taina Persoanei” p. 54). Efectul pe care mizează lumea pitbulliană nu este același ca și în cazul animalului pitbull. El sfâșie, omoară și moare! În cazul omului, chiar dacă distrugerile la nivel psiho-somatic sunt evidente, Dumnezeu e cel care învinge!
Omul și societatea umană de tip pitbull mai au, așadar, o șansă! Nu! Nu de tipul selecției naturale! E o șansă supranaturală, una care nu impune, nu se impune, nu supune și nu presupune! E una singură, precum soarta noastră terestră comună. O șansă extraterestră, transcendentă, dar și imanentă. Ne aparține, deși nu o deținem în chip absolut. Mai precis, e strigătul adânc al eternității noastre. E strigătul recunoașterii existenței sufletului din noi! Greșit! E strigătul recunoașterii și afirmării noastre ca suflete vii și nemuritoare.
Să nu uităm însă: pitbulli sunt muritori!
