Motto: “Lucrăm către neîntârziata trezire a neamului întreg. Neînțelegerea de sus și neputința inculturii sărăciei de jos vor trebui să înceteze. Nu vom cruța nicio silință pentru ca să ajungem acolo.” (Nicolae Iorga, București, 16 mai 1912)
În număr de șase, în perioada 1711-1812, Războaiele ruso-turce au însemnat o adevărată calamitate pentru poporul român. Dintr-o descriere a cronicarului Ioan Neculce, la 1736, aflăm că rușii jefuiseră atât de crunt Moldova, încât supraviețuitorii refugiați în mănăstiri mureau acum de foame. În mod paradoxal, salvarea a venit de la tătari, care au adus ceva grâu.
La 10 iulie 1774 se încheiase Pacea de la Kuciuc-Kainargi, în Dobrogea de sud, dar, încă din anii 1771-1772 și 1774-1775, rușii organizau, în întreaga Moldovă, recensăminte amănunțite, demonstrându-și evident intenția anexării. Iată însă că stipulările Tratatului, contrar pretențiilor acestora, care cereau, pe lângă altele, cele două Principate Române (Moldova și Muntenia), s-au mărginit la a se ceda Imperiului Rus, orașele Kerci și Enicale, în același context acordându-se tătarilor din Crimeea independență față de Turcia. Prin Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi, Moldova și Muntenia, așadar, rămân sub suzeranitate turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de “control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești”, aceasta constituind, de fapt, începutul protectoratului rusesc în Principate, protectorat care, prin consulii ruși de la Iași și București, va exercita un permanent amestec în afacerile interne românești.
Imperiul Austriac ocupă, la rându-i, teritorii din nordul Moldovei, pe care le va numi, ulterior, Bucovina, și le anexează ca provincie a Imperiului Austriac, la 1777. După războaie și păci succesive, în 1795, granițele Rusiei ajung la Nistru, pericolul pentru români devenind iminent.
“Prezența lui Napoleon în prim-planul politicii europene, relațiile sale uneori contradictorii cu țarul rus, Alexandru, au determinat scurte perioade de răgaz pentru expansionismul rusesc înspre Dunăre și mai departe. Țarul rus era tot mai iritat de cetele răvășite de Napoleon - cuceritor al unor vaste teritorii, consul pe viață și apoi chiar împărat, deci egalul său ca legitimitate. Intrați în luptă, rușii sunt bătuți cumplit, alături de aliații lor, în bătăliile de la Austerlitz și Friedland. Apar, în mod firesc, și alte fronturi, unul dintre acestea instituindu-se, din păcate, la noi.
Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic. Influențat de ambasadorul francez, Sebastiani, sultanul își face curaj și îi destituie pe domnitorii Constantin Ipsilanti și Alexandru Moruzi - partizani declarați ai rușilor -, în 1806, numindu-i în locul lor pe Alexandru Șuțu - în Țara Românească - și Scarlat Callimach - în Moldova, amândoi simpatizanți ai francezilor. Sub acest pretext, generalul “rus” Michelson (mulți comandanți ruși erau de origine germană!) pătrunde în Principatele Române, la 16 octombrie 1806, și, de frică, sultanul îi reinstalează pe vechii domnitori, prieteni ai rușilor.
Pe plan european, însă, țarul cedează în fața lui Napoleon și are loc celebra întâlnire de la Tilsit, pe 25 iunie 1807, urmată de Tratatul de neagresiune. “Angajându-se să nu mai intervină în Europa, unde recunoaște prioritatea francezilor, țarul primește mână liberă în privința Turciei. Tratatul avea și clauze secrete, Napoleon urmând să mijlocească o pace între ruși și turci, iar dacă, după trei luni de la un angajament față de acesta, sultanul nu se ținea de cuvânt, Imperiul Otoman urma să fie împărțit între împăratul francez și țarul rus.”
Operațiunile militare se desfășurau favorabil pentru ruși. La 12 noiembrie 1807, este ocupat orașul Bălți, iar la 14 noiembrie, avangarda rusă comandată de contele Dolgoruki trece Prutul, pe la Sculeni. Alți generali “ruși” - Essen și Mehlendorf - cuceresc cetățile Hotin și Tighina, la acea vreme raiale turcești. Pe parcurs, înflăcărați de victoriile obținute, rușii încep să încalce clauzele tratatului încheiat cu Franța.
“Napoleon îi scrie Țarului Alexandru, pe 2 februarie 1802, propunându-i un târg rușinos, care nu pune deloc la socoteală voința popoarelor: rușii ar fi urmat să cucerească și să anexeze Principatele Române, iar împăratul francez să facă același lucru cu Prusia și majoritatea posesiunilor acesteia. Cu timpul, «împărțelile» includ pretenții tot mai mari. Pe lângă Țările Române, Rusia își dorește acum și Serbia, și Bulgaria, și chiar visul lui Petru cel Mare: Constantinopolul, Bosforul, Dardanelele! Șirul tocmelilor continuă în paralel cu desfășurarea evenimentelor militare, destul de încetinite, pentru că Rusia se angajase într-un război cu Suedia, iar Turcia avea probleme interne.
La 15 aprilie 1810, Rusia își anunță intenția de a încorpora ambele Principate Române, prezentând și un proiect de organizare administrativă: ele urmau să fie împărțite în patru gubernii - Basarabia, Moldova, Oltenia și Muntenia. În toamna anului 1810, când armata rusă de la Dunăre trece sub comanda contelui Nicolae Kamenski, la cererile de mai sus se adaugă independența Serbiei și o despăgubire de 20 de milioane de piaștri. Deoarece relațiile cu Franța se deteriorau de la zi la zi, rușii își intensificau eforturile de război. Contele Kamenski este înlocuit cu mai capabilul general Kutuzov, care obține o victorie hotărâtoare la Slobozia, pe 2 octombrie 1811. În consecință, la Giurgiu, încep tratative pentru pace. Inițial, marele vizir se arată dispus să cedeze rușilor Moldova, până la Siret. Sultanul, care tot mai spera într-un ajutor francez, acceptă ca hotar doar Prutul, fără a ceda însă partea de sud a Basarabiei. Tocmelile asupra pământului românesc vor continua cu înverșunare, rușii insistând asupra graniței la Siret, iar turcii cedând, treptat, în problema sudului Basarabiei și a localităților fortificate Cetatea Albă, Ismail și Chilia.
Negocierile se mută în capitala Munteniei, fiind găzduite în Hanul lui Manuc, un armean bogat, care era agent secret al rușilor și a căutat mereu să favorizeze uneltirile acestora. Rușinosul Tratat de la București, semnat la 16/28 mai 1812, în Hanul lui Manuc - avea să consfințească raptul Basarabiei de către ruși.
Cedarea de către Imperiul Otoman a părții de Răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare și a dreptului internațional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la București avea să fie executat, pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru țarul Alexandru I, semnarea Tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, el ratificând Tratatul numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franței.”
Tratatul de pace avea 16 articole publice și două articole secrete. Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “Bessarabia”.
La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt ce a dus la primele inițiative de sârbizare a românilor timoceni.
Mai puternic decât oricând răsună, astăzi, cuvintele marelui istoric Nicolae Iorga:
“Fără conștiință era clasa boierească a Moldovei din anul 1812, călcând astfel datoria oricării clase dominante, de a cuprinde și exprima toate amintirile, toate speranțele, tot dreptul, toată mândria și onoarea unui popor. (...) Un steag nu fâlfâia în aer și o oaste nu stătea supt arme. Moldovenii, de multă vreme încă, nu mai aveau voie să se lupte, căci țerii lor nu-i trebuia altă apărare decât a stăpânilor cari erau să o vândă. Era o greșeală, o mare greșeală, mai mare și decât a boierilor setoși de stăpânirea străină. Un popor se poate ridica, însă totdeauna peste greșelile sale, atunci când ele n-au produs viciile care străbat adânc în ființa lui și-l distrug. Peste greșeli ca aceea de atunci, să căutăm îndreptarea unei pierderi care nu poate să fie veșnică.”
Așa să fie!... Speranța moare ultima.
