Motto: “Am rugat migdalul: «Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu!». Și migdalul a înflorit.” (Nikos Kazantzakis)
Într-o zi de vineri, a anilor trecuți, în întâmpinarea Intrării Sfintei Fecioare în Biserică și a marilor Praznice Împărătești, vernisajul expoziției copiilor iconari târgumureșeni, coordonați de profesoara Maria Kulcsar, la Galeria “Cuvântul liber”, dincolo de “tușeul” estetic indus de calitatea (peste așteptări!) a lucrărilor, s-a constituit într-un moment de puternic impact emoțional, pe cât de așteptat, pe atât de necesar. A reușit să treacă dincolo de cutuma unor atari evenimente (de fiecare dată frumoase și de înaltă ținută, datorită participanților) părintele Eugen Bărăian reverberând înalta lumină asupra inocentei ofrande și a mărturisitorilor prezenți.
Așteptam cu fervoare acea întâlnire sub arc dumnezeiesc, “Flori dalbe, flori de măr”. Conform tradiției românești, în ajunul marii sărbători, românii pun crenguțe de măr într-un vas cu apă și agheasmă. Până în preajma Anului Nou, ele înmuguresc și înfloresc, la pragul dintre ani devenind sorcove pentru copiii care le-au îngrijit. Sorcoviții cu crengile de măr înflorite sunt apărați în acel an de boli și de necazuri. Motiv pentru care, în colindele românești, în miezul iernii, întâlnim refrenul “flori dalbe, flori de măr”!
În mica noastră galerie, copiii ne-au adus atunci mugurii florilor dalbe din sufletele lor curate - icoanele pictate pe sticla prin care trece Lumina. Sărbătorii i se mai spune și Vovidenia sau Ovidenia, Sărbătoarea Luminii: ziua care sparge întunericul iernii și al morții. În unele zone, chiar se obișnuiește a petrece noaptea cu lumină și cu focuri aprinse. Țăranii spun că, în noaptea de Ovidenie, comorile ascunse ard cu flacără albastră, iar cerurile se deschid și animalele pot grăi cu glas omenesc.
Repet, am așteptat cu fervoare această întâlnire sub arc dumnezeiesc, “Flori dalbe, flori de măr” (aproape... “politically incorrect” - cum, se pare, ar fi comentat, un “observator”), la ceasul zbuciumat al voitei izgoniri a lui Dumnezeu și al lui “Hristos răstignit a doua oară”, cum scria, premonitoriu parcă, la finele veacului trecut, grecul de geniu Nikos Kazantzakis (roman reeditat de “Humanitas”, cu titlul “Isus răstignit din nou”, în 2009, dar ecranizat de Jules Dassin, încă din 1957, cu titlul “Celui qui doit mourir” /
“Cel care trebuie să moară”. În distribuție, actorii Melina Mercouri - ulterior, ministru al Culturii elene - și Pierre Vaneck!!!! Vă amintiți acțiunea?
“Lykovrysi este un sat prosper și pașnic, ai cărui locuitori trăiesc resemnați, sub stăpânirea otomană. Jugul nu este greu. Au libertatea credinței (!), așa că fruntașii satului se hotărăsc să pună în scenă, în Săptămâna Mare, Patimile lui Hristos. Tânărul păstor Manolios va fi Iisus, iar Mihelis, Kostandis și Iannakos - Apostolii Petru, Iacov și Ioan. Pentru a fi la înălțimea misiunii încredințate, cei patru tineri se întorc spre Scripturi și spre credință, încercând să-și ajute semenii. Iar când un sat vecin este ras de pe fața pământului, de turci, refugiații le cer adăpost celor din Lykovrysi, și mai-marii comunității îi refuză, pentru a nu-și pierde avutul și autoritatea, Manolios și prietenii săi devin propovăduitorii unei credințe pe care ceilalți, noi farisei ce nu vor șovăi să ucidă, o îmbrățișează doar cu vorba, nu și cu fapta.”...
Vi se pare cunoscut? Sau doar premonitoriu? Doamne ferește!
“Oamenii L-au răstignit pe Hristos pentru că nu-L puteau accepta ca Dumnezeu. Nu puteau trăi cu Dumnezeu lângă ei. Nu voiau, pur și simplu. Hristos deranja prin simpla prezență. Mai mult, chiar, îi mustra puternic și îi îndemna direct să-și schimbe viața. În preajma Domnului, nu putea exista minciună și manipulare. El știa tot, înțelegea tot, și nu putea fi nicicum dus de nas. De aceea L-au răstignit. Răstignirea lui Hristos este respingerea lui Dumnezeu din viața umanității. Crucea lui Hristos este semn al faptului că noi, oamenii, L-am refuzat pe Dumnezeu. Pe fiecare biserică ortodoxă vedeți Crucea Domnului pe turlă. Fiecare biserică amintește că Dumnezeu a mai fost scos din viețile oamenilor de multe ori în istorie și va mai fi scos până la sfârșitul veacurilor. Dar răspunsul Domnului la respingerea noastră e nemăsurata lui iubire, este iertarea noastră. Brațele Domnului deschise, pironite pe cruce de indiferența noastră, devin îmbrățișare pentru toți cei care L-au respins. Dacă scoatem învățătura Domnului din școală, îl scoatem pe Dumnezeu din inimile copiilor, dar acești copii ai noștri vor fi mustrarea noastră de mâine. Ei, cei care vor crește fără Creatorul lor, vor fi rușinea părinților prin faptele lor. Și atunci, amară va fi plângerea părinților, cât și a copiilor. Universitățile europene L-au scos pe Dumnezeu din știință. Nu se mai folosește cuvântul Creator cu C mare, pentru că, după ei, totul s-a făcut din nimic și la întâmplare, și totul se îndreaptă către nimic și întuneric. Europa creștină a ajuns mai rău ca popoarele păgâne.”
Statul laic îl izgonește pe Dumnezeu de peste tot. Scoate religia din școli, smulge crucea din peretele clasei și... al Parlamentului. De ce? Noua ocultă are nevoie de mancurți.
Să ne amintim “premisele (principiile) pe care s-au format primele școli în țările românești:
1. Apărarea credinței ortodoxe pe care poporul român o avea de sute de ani, chiar de la întemeierea creștinismului;
2. Conturarea și apărarea Limbii române, liantul cel mai puternic al tuturor românilor din teritoriile noastre;
3. Primele manuale ale învățământului românesc au fost: Sfânta Scriptură, Catehismul, Psaltirea, Liturghierul, și alte cărți cu conținut bisericesc;
4. Relațiile economice cu alte popoare.
Profesorul Andrei Bârseanu spunea, în monumentala sa monografie de la 1902, în care prezenta activitatea primei școli românești: «Refacem tabloul: Prima școală românească a fost clădirea bisericii. Primii învățători au fost preoții și diaconii. Primele manuale au fost Sfânta Scriptură și cărțile bisericești. Copiii erau pregătiți în principal pentru a deveni diaconi și preoți ai Bisericii. Concluzia e simplă: în spațiul românesc, Biserica a fost școala. Și neamul nostru știe că omul, pentru a trăi bine pe acest pământ, are nevoie de credința în Dumnezeu. Dacă-și cunoaște credința, atunci îi va fi bine pe acest pământ. De aici a început totul. Așa au început traducerile de cărți, tiparul și școala, așa cum o avem noi în timpurile moderne. Primele tipografii românești au fost în mănăstirile ortodoxe. Prima tipografie datează din anul 1508, la Mănăstirea Dealu, anul editării unui Liturghier, la inițiativa voievodului Radu cel Mare.»
Astăzi, după 500 de ani de la atestarea primei școli românești, școala dă afară religia din școli. Chiriașul își dă afară proprietarul. Fiul își reneagă mama și declară că n-a avut niciodată nevoie de ea. Școala se rupe mândru și triumfalist de Biserică, acuzându-i pe creștini că religia discriminează. Minciuna și manipularea ies la iveală ca lucrări ale diavolului în noi, atunci când spunem că religia nu trebuie să fie obligatorie în școli, dar educația sexuală se cere a fi, chiar și la grădiniță. Oare ce rău poate face copiilor icoana curată a Maicii Domnului cu Pruncul, din manualele de religie? Oare ce vătămare sufletească pot aduce sfaturile din Evanghelii ale Domnului, care ne îndeamnă să ne iubim unii pe alții și să ne dăm viața pentru aproapele? (...) Dumnezeu a mai fost dat afară din școli și din țara noastră. Bisericile au fost dărâmate sau transformate în wc-uri publice, mănăstirile transformate în închisori sau închise. Preoții reduși la tăcere și arestați. Savanții aruncați în temniță. Dar, după 45 de ani de luptă pe toate fronturile cu Dumnezeu, comunismul s-a văzut aruncat la groapa de gunoi a istoriei, în timp ce Biserica lui Hristos triumfă smerit pe valurile istoriei, iar toate victimele unui comunism draconic și violent sunt sfinții de astăzi ai României, care izvorăsc prin moaștele lor, și, cu rugăciunile lor, cer iertare tuturor torționarilor și îndreptare la tot poporul.”
Citesc și mă cutremur... mai peste tot, titluri, texte, filmulețe, toate defăimătoare cu bună-știință, cu rea-credință, stipendiate, din interior, din exterior... parcă nici nu mai are importanță de unde. Material documentar există, nu-i vorbă! Proxeneți, miliardari de carton, analfabeți, cerșetori, curve ieftine ori cu ștaif, silicoane și cultură până la genunchiul broaștei, păduri înghesuite în valize diplomatice, cadavre topite de flăcări ori în așteptare, în congelatoarele morgilor de aiurea... Mâzga se lățește, rânjind grețos.
Există, desigur, și reversul, și strălucirea, și aurul medaliilor, și diamantul inteligențelor românești, și gesturile de mare omenie, de eroism, și, și, și... Degeaba! Pe noi ne interesează... “Cele mai odioase trădări ale românilor. Cine a fost domnitorul ucis în biserică, blasfemia unică în istoria unui popor creștin orthodox”, de pildă, aflăm din “Adevărul”.
Un articol recent, documentat cu acribie de autor, care uită, cu desăvârșire, sau cu intenție, că nu există țară pe suprafața bătrânei Europe în care, din vremuri imemoriale, luptele pentru tron să nu fi fost, mai totdeauna, scăldate în sânge fratricid ori paricid. Diferența este că, spre deosebire de... restul lumii, la noi, trădările și crimele de la nivelul Puterii etichetează întreaga nație, cu glasul stipendiat al unor avortoni. Pe de altă parte, ura de sine a noastră, ca popor, a proliferat într-atât, în ultimele decenii, încât tinde să înlocuiască până și fatidicul “blestem al dezunirii” despre care amintea Pârvan. A murdări, cu orice preț, România și românii, și, mai ales, în ultima vreme, Biserica Neamului - unul dintre pilonii noștri existențiali - a devenit “sport... național”, agrementat de fanfaronada pseudo-intelectualilor pro-New Age.
“România este o obsesie care nu te poate lăsa indiferent, o țară cu foarte puțini bărbați - mă gândesc și la cei ce luptă în Afganistan - și foarte mulți eunuci, papagali și maimuțoi, o țară care nu se lasă iubită, și nici cunoscută așa cum ar trebui, mai cu seamă că nu se face absolut nimic pentru asta. Cum să afle alții ce mari valori avem, din moment ce ieșim pe piață cu procurorii, slugile, hoții și fetele de consum? (...) Este la îndemâna oricui să observe că frica, suverană, s-a insinuat în toate.” (Acad. Augustin Buzura, “Eunuci, sadici și hoți de interes național”, Revista “Cultura”, Octombrie 2015).
Au trecut patru ani de la înlăturarea superbului academician Augustin Buzura, plecat și el între astre. Am schimbat Guvernul, am reinstalat un Președinte de țară, pus pe fapte mari. Să le ajute Dumnezeu! Să le ajute Iisus, cel răstignit a câta (?) oară...
Eu mă-ntorc la... Kazantzakis.
“Am rugat migdalul: «Frate, vorbește-mi despre Dumnezeu!». Și migdalul a înflorit”.
