HAINE GRELE...

“Bătrânețea este o etapă biologică, și anume perioada în care devin evidente stigmatele involutive. Vârsta a treia reprezintă o perioadă normală a ciclului de viață, cu o fiziologie propie, caracteristică”.

Rareori întâlnești bătrâneți senine, lipsite de griji, fără suferințe și fără dureri care își împlinesc domol viața spre exitus. Norocoșii, când ajung la o vârstă venerabilă, într-o dimineață pun ușor capul pe piept și, fără lamentări, părăsesc scena.

Aceștia sunt norocoșii cu “tinerețe, fără bătrânețe!”

La cei mai mulți vârstnici se poate spune că senescența se strecoară domol și subversiv în viața ajunsului, prin două posibile intrări. Pe prima intrare scrie, cu precădere, coloana vertebrală și membre inferioare, iar în subsidiar sistemul osteo-articular, șoldul și genunchii.

Pe a doua intrare scrie cu majuscule: CAP.

Bătrânețea este totuși un fel boală fără leac.

Simptomele instalate, la început - încetul cu încetul, fără zgomot, tiptil, pe furiș, apoi din ce în ce mai evidente și implacabile. Uneori, semnele bătrâneții pot fi îmblânzite, atenuate un timp, dar niciodată eradicate.

Deasupra intrărilor în senescență, liniștit, s-ar putea atârna o firmă roșie, un fel de Rothschild (Rot - roșu, germ. Schild - firmă) ca un corolar, cu un motto pe care l-a scris Dante, cu câteva secole în urmă, ușor recompus de noi, ad hoc: “Lăsați orice speranță, voi care intrați în bătrânețe, pentru că nu există cale de întoarcere”.

Multor vârstnici, viața la bătrânețe le este un infern. Ea se aseamănă cu cea descrisă de Dante Alighieri, geniul peninsular, care a considerat-o și a intitulat-o “Comedie”, greșit sau batjocoritor, zic eu. După două sute cincizeci de ani, urmașii lui i-au mai adăugat la titlu și “divină”, ca să fie mai usturătoare. Oare de ce florentinul n-a denumit-o dramă sau tragedie sau, și mai bine, tragicomedie profană? Ar fi fost mai aproape de adevăr. Cea mai mare parte a operei scrise de poet tratează răul, nenorocirea, suferința și durerea. Este și normal. S-a inspirat din viața pământeană din acele timpuri, iar proporția rău-bine din carte, reflectă fidel realitatea cotidiană de atunci, dar și de-acum, de-acolo, de la noi sau de aiurea. Nu știu dacă astăzi, Dante ar mai putea scrie toate părțile “bazaconiei”. Ce, Petru ar mai primi-o în Rai pe Beatrice, îmbrăcată sumar, cu bluza intrată la apă sau acoperită numai cu tanga, redusă la scară, pășind pe poarta Raiului cu unduiri lascive ale bazinului, învățate și antrenate la bară fixă?

În cazul în care omul este destinat genetic să intre în senescență pe prima poartă, durerea și incapacitatea funcțională a membrelor și a articulațiilor îl însoțesc până la momentul final. Suspendarea sau ameliorarea periodică a suferinței este încurajatoare și amăgitoare. Expresia “sunt cotonogit” sau “mă simt cotonogit”, împrumutată de la fotbaliști, folosită adesea și de seniori, spune totul despre infirmitatea fizică a candidatului. Uneori, simptomele sunt atât de atroce și agasante încât omului i se face lehamite de viață și nu mai vrea să trăiască. El cunoaște și înțelege, de-acum, bine vorba poetului, că “ceea ce nu este, nu simte durere” și imploră divinității, sfârșitul.

Atunci când omul este hărăzit să intre în senescență pe cea de-a doua poartă pe care scrie CAP subînțeles - minte, lucrurile se schimbă. Îmbătrânirea cu evoluția lentă, dar mai ales senescența precipitată, cu transformări și pierderi cognitive și amnezice rapide, produse de deteriorarea și chiar dispariția galopantă a milioanelor de celule nervoase, fac din individ un calvar pentru cei din jur.

Omul care coboară vertiginos pe panta involuției este fericit și nici nu realizează câtă suferință adună în jurul lui. Cunoașterea și memoria îi sunt pervertite și deturnate de la rostul lor firesc.

Primul semn de senescență care apare la orizont este uitarea situațiilor recente. Engramele din trecut, tăcute, rămân bine ancorate în memorie. Ele sunt consolarea și refugiul celor care știu, dar nu mai pot. Scorurile de performanță scad treptat. Unele trăsături de caracter, mascate până atunci, dezvăluite de involuție, creionează o personalitate nouă. Conservatorismul, autoritarismul, critica răutăcioasă și disproporționată față de generațiile mai tinere creează tensiuni și neînțelegeri cu anturajul.

Senescența este ca o strungă ai cărei pereți, la început, sunt larg deschiși, dar care, apăsați și siliți de ani, se îngustează lent, progresiv și implacabil. Micile evadări peste “săritori” se lasă cu deteriorări fizice și morale imposibil de reparat. Încet, încet, totul se reduce, valențele se împuținează, iar strânsoarea pereților tot mai mare îți îndreaptă privirea către luminița finală de la capătul galeriei. Nu este recomandat să te uiți înapoi. Regretele, romanțiozitățile duc la melancolie sau la depresie, iar în exces, stresul creat de zbucium, de frământări, duce la metastaze. Impaciența este inutilă, ba chiar dăunătoare.

Când se ajunge în pragul senescenței, toți jinduiesc după o viață cât mai îndelungată. Niciunul nu vrea “să-ncărunțească”. Aceasta-i doleanța majoră a seniorilor. Există și o singură înțelepciune în senescență, pe care nu o poartă toți.

Ea este condiționată și decisă de chibzuială, de experiență, de spiritul de prevedere. Se referă la judecata vârstnicului, cum să folosească și să încheie cu bine “tinerețea” puțină care i-a mai rămas.

Amurg nostalgic, amurg deznădăjduit, amurg disperat, amurg tânguitor, amurg îndurerat, amurg trist, amurg dezolant, amurg chinuitor, amurg dureros, amurg pătimaș, amurg suferind, amurg final.

Amurg. Și de aici... în eternitate.

Lasă un comentariu