În pitoreasca localitate a Ipoteștilor, așezată în apropierea Botoșaniului, se năștea, la 15 ianuarie 1850, al 7-lea copil din cei 11 pe care i-a avut familia Gheorghe și Raluca Eminovici.
În copilărie, precum el însuși mărturisea, se cufunda în vreun bordei, la o babă ori la stână, cutreierând pădurile cu o carte în mână și doi trei covrigi, dormea pe malul apelor, lucru reflectat și în versurile: “Fiind băiet, păduri cutreieram/ Și mă culcam ades lângă izvor,/ Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam/ S-aud cum apa sună-ncetișor”.
După două clase primare frecventate la Ipotești, pleacă la Cernăuți, unde l-a avut ca profesor pe marele patriot român, Aron Pumnul. După doi ani, întrerupe școala și își încearcă norocul, făcând călătorii prin țară, activând în diferite domenii, cochetând în primul rând cu teatrul. În 1866 ajunge din nou la Cernăuți, unde a fost găzduit de Aron Pumnul, care era rău bolnav. De aici trimite câteva versuri la revista Familia a lui Iosif Vulcan, care i le publică sub numele schimbat de Eminescu, în loc de Eminovici. În același an, “cu un băț în mână și un straiț de-a umăr”, a început lungile sale călătorii prin țară și Europa. Pornind pe Valea Dornei, își continuă călătoria pe Valea Mureșului până la Târgu-Mureș. De aici, ajutat de seminariștii Ion Cetta și Teodor Cojocariu, cu ajutorul unei căruțe, se deplasează la Blaj. De pe înălțimea Hulei din fața Blajului, în picioare și cu pălăria în mână, se adresează astfel orașului: “Te salut din inimă Roma-mică. Îți mulțumesc Dumnezeule că m-ai ajutat să o pot vedea”. La Blaj, Eminescu o duce greu, neavând de nici unele, suportând totul cu robustețe, la fel cum, de altfel, o să-i fie în întreaga sa viață. În 1869 ajunge la Viena, unde cunoaște mai mulți studenți români, printre care și pe Slavici. Împreună cu aceștia frecventează, ca audient, cursurile universitare de filozofie, istorie, drept și anatomie. De la Viena revine în țară și după o scurtă ședere printre junimiști, la Iași, la îndemnul acestora, în toamna anului 1872, pleacă pentru studii la Berlin. Curând, rămas fără niciun sprijin material și financiar, revine în țară. Pentru perioade scurte de timp îndeplinește funcțiile de director al Bibliotecii Universitare din Iași (1874) și mai apoi pe cea de revizor școlar pe județele Iași și Vaslui (1875).
Viața-i plină de greutăți o continuă alături de Ion Creangă, în bojdeuca căruia se aciuase. Trăia în aceleași condiții de sărăcie ca la Blaj. Prietenii care îl vizitau găseau în odaie “cărți risipite pe jos, rufe aruncate după sobă, patul nefăcut, coji de nuci și ghemotoace de hârtie aruncate pe jos”. Eminescu își găsea liniștea doar în clipele de răgaz, când străbătea drumul Copoului, pentru a găsi odihna așezat pe banca străjuită de “teiul nalt și vechi” din Grădina Copoului.
Aici, într-o lume absentă pentru el, în mireasma parfumului florilor de tei, se trezea când murmurul buzelor lui rosteau versuri de laudă pomului iubit, precum: ,,Numai acolo unde teiul/ Suna jalnic în urechi,/ Lasă floarea-i la pământ,/ Cântec dulce ca de vrajă/ Eu încep să mișc din buze,/ De sub teiul nalt și vechi”./ Și trimit cuvinte-n vânt “/”Adormi-vom, troeni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la stînele de oi”.
Opera literară, extraordinar de valoroasă, realizată de Eminescu, l-a ridicat deasupra tuturor poeților neamului românesc. Aceasta a fost creată în condițiile unei vieți pline de greutăți, despre care marele critic literar G.Călinescu spunea: “Eminescu a cunoscut poporul și provinciile românești, a devenit familiar cu speculațiile filozofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existență nesigură și trudnică, a plâns și a blestemat, apoi s-a îmbolnăvit și a murit foarte tânăr. Tot ce a avut de spus a spus până la 33 de ani.Viața lui se confundă cu opera sa. Eminescu nu are altă biografie, el și-a scris în versuri zguduitoarea sa biografie”. Eminescu a murit tânăr, dar opera sa va cunoaște veșnicia. Să ne închinăm în fața celui care a fost, este și va fi Eminescu, ca în fața unui sfânt încă nedeclarat al neamului românesc”.
