1. - Cel mai bine se vede adevărata prețuire a valorii și stimei de care se bucură un om abia atunci când cei din jurul lui nu îl apreciază doar pentru faptul că este înstărit sau frumos la chip. Spre exemplificare vă oferim o mică și aparent neînsemnată întâmplare de viață. Un comerciant s-a întors, după multă vreme, ca să își revadă rudele. Îi mersese vestea că este putred de bogat. Familia era adunată la o petrecere în grădina vilei unui văr de-al său. Grăbit să își reîntâlnească rudele, negustorul a uitat să își schimbe hainele prăfuite și ponosite de pe drum. Rudele l-au recunoscut imediat, însă primirea lor a fost neașteptat de rece. Se preapoate să-l fi considerat nu numai că a sărăcit între timp, dar și că s-a reîntors acasă ca să le ceară ajutorul în bani. Văzând ce atitudine au cei din preajma lui față de el, comerciantul a scos tiptil din buzunar un inel cu diamante prețioase și l-a așezat pe degetul arătător al mâinii sale stângi. Și în timp ce vorbea tot mai degajat, intenționat gesticula în așa fel încât privitorii să-i poată admira neprețuita podoabă, brusc, toți cei ai casei s-au strâns în jurul lui și s-au arătat deosebit de încântați de prezența acestuia. Suficient pentru ca acel om să își întărească propria convingere, și anume că în ochii rudelor sale el valora infinit mai puțin decât diamantul de pe deget.
2. - Eruditul Muhammad Hasau Musa, un foarte de demult învățat persan, considerat părintele algebrei savanților-cercetători ai lumii antice și a celei care a urmat, a fost întrebat dacă valoarea unui om poate fi exprimată și prin cifre, nu numai prin cuvinte. Iar el a dat următoarele exemple, folosindu-se de doar două cifrele din cele zece existente în aritmetică: 1 (unu) și 0 (zero): “Dacă omul are bun-simț și caracter atunci el este egal cu 1. Dacă este și frumos îl apreciem cu 10. Dacă este însă și bogat atunci este egal cu 100. Iar dacă se trage și dintr-un neam de vază atunci îl evaluăm cu 1000. Însă dacă dispare simbolul bunului-simț și al caracterului, adică 1(unu), rămân doar ZEROURILE.
3. - Când facem remarca că un om și un creion pot realiza împreună lucruri care ne înfrumusețează viața, desigur că ne gândim la scris și la desen. Dar oare cititorul acestor rânduri de gazetă s-a gândit cumva să facă vreo asemănare între OM și CREION?! Să le luăm pe rând. a. - Atât omul, cât și creionul au partea cea mai valoroasă în interiorul lor. Respectiv, la OM este sufletul, iar la CREION miezul din grafit. b. - Pe orice suprafață ar fi folosit, vârful creionului va lăsa un semn distinct al trecerii sale peste suprafața hârtiei. Omul lasă și el un cât de mic semn a trecerii sale prin viață. c. - Creionul pentru ca să fie un instrument bun de lucru trebuie ascuțit din când în când. Aparent o operațiune dureroasă pentru el. Omul trebuie să treacă și el printr-o anumită durere ca să devină mai bun. d. - Creionul poate corecta greșelile pe care le-a scris. La fel și omul poate îndrepta lucrurile și faptele sale greșite. e. - Creionul face lucruri extraordinare dacă se lasă condus de mintea deșteaptă și de mâna îndemânatică a omului. Și nu în ultimul rând, omul este capabil să facă chiar și imposibilul dacă se lasă îndrumat de Dumnezeu.
4. - Stăpânul unei mari cirezi de vite îl avea tovarăș de drum greu de munte pe un consătean de-al său, cioban cu multe oi și mieluțe. Obosiți precum erau de atât de multă umblătură pe cărările Munților Cindrelului Mărginimii Sibiului, într-un târziu le iese în cale apa limpede și rece a unui izvor săpat în stâncă. După ce și-au astâmpărat setea și domolit fierbințeala frunților, au mulțămit ardelenește bunului Dumnezeu pentru darul primit, după care țăranul-oier prinde a citi cu glas tare înscrisul scrijelit pe acea stâncă: “Omule, pe aici trecător, în viață fii ca un izvor”. - Florine, dragă, adică cum am putea noi doi să fim precum un izvor de la margine de drum? - Păi nu prea știu nici eu cum să-ți explic, măi Vasile! Amândoi am văzut că acest izvor ne-a potolit setea neîntrebându-ne nici cine suntem, nici de unde venim și nici încotro ne ducem și de ce. Iar pe deasupra, nu ne-a cerut nimic în schimbul bunătății sale. La fel ca și omul, cel care este de folos celor din jurul lui fără a aștepta vreo răsplată anume. Apăi vezi și tu că izvorul își oferă apa lui bună de băut orcui. Fie că-i om bun sau rău; animal blând sau feroce. El nu judecă pe nimeni atunci când face bine. Omul poate face și el la fel. Și mai este încă ceva: limpezimea izvorului se datorează altitudinii la care el se naște. Omul care trăiește la înălțimea spirituală a vieții sale vede mult mai limpede lucrurile. Așadar, atât OMUL, cât și IZVORUL se aseamănă întru totul prin nepărtinirea și limpezimea judecăților de valoare între omul și animalul care îi soabe cu nesaț apa.
