Rămase, însă, neauzite de surzenia urechilor noastre și nevăzute de miopia ochilor! Una dintre ele sună cam așa: Oare cine, de ce și când a blestemat această Românie, să aibă atât de multe și alese daruri ale pâmântului și subpământului? Adicăte-lea: lungă Dunăre, întinsă Deltă, nemărginită Marea și falnici Munții Carpați. Apoi: îmbătrânite păduri și rezervații silvice; întinerite căprioare, cerbi, cuite și urși; izvoare cu ape minerale și termale; pâraie, râuri și râulețe de munte cu ape limpezi și reci, numai bune de băut; ogoare fertile și roditoare; mere, pere, prune și gutui dulci; struguri parfumați și vinuri aromate; petrol, gaze, cărbuni, cupru, plumb, aur, uraniu, argint, sare și marmură; doine doinite și balade tărăgănate; învârtite de învârtit și haine populare armonios purtate de frumoasele fete și de chipeșii feciori! Adicăte-lea tot ce alții nu au dar râvnesc înciudați să aibă! Numai că dacă nu avem grije, în curând n-or mai fi de niciunele. Liniștea și uitarea așternându-se peste tot și peste toate! Nu tu invesitori români înstăriți și cinstiți, ci străini sărăcuți în țările lor, mândri, făloși, zgârciți și necinstiți în țara mea! Și cât de trist este acest adevăr adevărat și anume: că în această țară câtecul-manelist “Pușca și cureaua lată, ce fecior eram o dată” se aude mult mai des și mult mai tare decât Imnul de Stat al României, “Deșteaptă-te române!”
Și apoi trebuie spus că România nu-i filiala pământeană a iadului lui Scaraoschi! Sunt în lumea asta ca nelumea multe alte țări și state și-mai-și! Măcar la noi bisericile românilor sunt pline de enoriași și se construiesc altele noi într-o mare veselie. Și cu toate că natalitatea rămâne extrem de scăzută, iar populația este mult prea îmbătrânită, tot nu avem suficente grădinițe, școli, spitale, dispensare medicale și azile de bătrâni. Dar nici cimitire, capele, crematorii, dricuri și care-mortuare. Și apoi nu trebuie să vină străinii să ne certe că ne sfădim noi între noi, împărțindu-ne și dezbinându-ne pe criterii politice, de sex și de orientări religioase; de limbă și de grai; pe zone geografice și pe provincii foste și actuale istorice. O dovadă contrarie și îmbucurătoare pe plan internațional, la tot ceea ce am spus și scris până mai adineauri, o găsim în cel mai recent și devastator cutremur de pământ: cel petrecut în raza orașului-portuar Durres al Albaniei. Locul meu de popas-reportericesc, cu vreo 45 de ani în urmă. Orașul cu vestitele sale țigarete și vinuri care îi poartă numele. Desigur că i-ați văzut și auzit pe albanezi!? Cei care au sărit în ajutorul conaționalilor lor. Inclusiv pe medicii, militarii și polițiștii români sosiți acolo să ajute ca volunari! Cu toții, Oameni de o aleasă Omenie. Săritori la necaz și la nevoie. Cinsiți și sinceri. Știți ce ne-au demostrat acești oameni?! Că sunt exact cum eram noi, românii, cândva, de mult de tot. Bunăoară, la devastatoarele cutremure și inundații! Stau și mă întreb, mirându-mă și întristându-mă: Cine și de ce ne-au învrăjbit și înrăit atâta de grav?! Mă gândesc, cu regret, că azi-mâine vor intra și albanezii și sârbii și macedonenii în NATO și în UE. Și o vor păți la fel ca noi. Adică: dincolo de fruntarile țării să ne fie nu numai rușine, dar și să ne temem să spunem că suntem români. Însă nerecunoscându-ne propria noastră vină pentru cum arată țara și cum se pronunță dușmănește numele ei în exterior! Și, apoi, nu-i de mirare că tot mai mulți uitatăm de mamă, de tată, de frați, de bunici, de biserică și de frica morții. Ne gândim numai la averi și la hoții și șmecherii de tot felul!
Nimerit ar fi să ne luăm notițe, scrise în mai vechile noastre carnețele școlare, în care iubiții noștri dascăli ne treceau nu numai notele de la învățătură, dar și calificativele de bună sau de rea purtare! Tot așa cum aveau să o facă acel mic mănunchi de muntenegreni care au sărit în ajutorul răniților și morților noștri, ca urmare a unui groaznic accident rutier petrecut în țara lor, cu doar câțiva ani în urmă. Și să știți că nici unui român (decedat, rănit sau spitalizat) nu i-au lipsit nici actele de identitate, nici banii în lei, dolari și euro, nici ceasurile de pe mână, nici bijuteriile de la gât și urechi, nici cele de pe degete. Morții și supraviețuitorii români din acel autocar turistic pacă ar fi fost de-ai lor, nu niște străini oarecare. Așadar, ce-ar fi să ne propunem să fim ca ei!? Adică: să revenim la ceea ce am fost noi odată, nu de mult: oameni buni la suflet și înțelegători, într-o țară fără egal în lume de frumoasă, de bogată, de cuminte și cu un popor credincios și ospitalier! Haideți să bătătorim un alt fel de drum, mult mai drept și mult mult prietenos! Dacă nu, atunci să știți că vor avea dreptate cei care spun că doar aparent România îi întreagă și rotundă în acest al 2-lea secol al Unirii Transilvaniei cu România. Pentru că mai marii noștri neconducători s-au străduit din răsputeri să o împartă, prin vorbire și în înscrisuri oficiale și neoficiale, în felii și feliuțe. Atât în Regiuni de Dezvoltare numerotate, cât și în diverse ȚĂRI și ȚĂRIȘOARE, precum cele ale Maramureșului, Oașului, Lăpușului, Năsăudului, Sătmarului, Mureșului, Târnavelor, Banatului, Zarandului, Loviștei, Hațegului, Mehedinților, Siretului, Prutului, Someșelor, Crișurilor, Sucevei, Bihorului, Moților, Făgărașului, Oltului și Bârsei.
