UNIREA PRINCIPATELOR - UN VIS ÎMPLINIT

Unirea Principatelor Române reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai importante evenimente din istoria românilor, fiind realizată în condiții interne și externe favorabile.

Astfel, jumătatea secolului al XIX-lea se caracteriza printr-o accentuată încordare a relațiilor internaționale - în special a celor europene - concretizate, prin lupta dintre marile puteri pentru supremație, așa numita „chestiune orientală", lupta celor trei imperii (otoman, rus și austriac) pentru controlul Centrului și Sud-Estului Europei.

Pe de altă parte, în aceeași perioadă se evidenția lupta pentru unitate națională și independență a popoarelor mici. Printre condițiile interne favorabile unirii, cea mai importantă a fost continuarea activității pro-unioniste a generației pașoptiste. Deși înfrântă, Revoluția de la 1848-1849, a avut un rol hotărâtor în coagularea energiilor moderniste, a consolidării conștiinței naționale, cristalizând astfel o elită politică și intelectuală conștientă de misiunea ei reformatoare de modernizare a statului.

Războiul Crimeii (1853-1856) a pus față în față două mari forțe ale vremii, imperiile rus și turc, războiul încheindu-se cu victoria surprinzătoare a turcilor.

A urmat un Congres de pace, organizat la Paris - oraș ce va deveni o adevărată capitală a congreselor de pace - în cadrul căruia Principatele române, Moldova și Țara Românească cunosc o schimbare a statutului lor juridic. Astfel, ele trec de sub suveranitatea Porții și a protectoratului Rusiei, sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene: Imperiul Otoman, Rusia, Austria, Anglia, Franța, Sardinia (Italia) și Prusia (Germania). De asemenea, Rusia, înfrântă în război, trebuia să înapoieze Moldovei, Basarabia luată în 1812 cu acordul turcilor.

Cel mai important aspect al Congresului de pace a fost hotărârea de a se organiza, în cele două provincii românești, Adunări ad-hoc pentru exprimarea poziției românilor cu privire la modul de organizare a Principatelor. Era pentru prima dată când românii își puteau exprima voința.

Organizate de către Înalta Poartă, alegerile pentru Adunările ad-hoc au creat o puternică emulație unionistă, mai ales în Moldova, unde se remarcă gestul lui Al. I. Cuza, care își dă demisia din funcția de pârcălab de Galați, ca semn de protest față de falsificarea alegerilor de către turci. Repetarea alegerilor au dus la o victorie clară a susținătorilor unioniști și a unui val de simpatie față de Cuza.

În anul 1857, Adunările ad-hoc din Moldova și Țara Românească supun atenției Puterilor garante cerințe asemănătoare, dintre care cele mai importante au fost: cerere de unire a Moldovei și Țării Românești într-un singur stat, cu numele de România, și prinț străin.

În 1858 s-a desfășurat, la Paris, o nouă întâlnire a celor șapte puteri europene, care au semnat o Convenție, cu rol de Constituție pentru Principate. Astfel, Convenția de la Paris înfăptuia unirea doar pe jumătate. Deși urmau să se numească „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei", cele două țări urmau să fie conduse de domnitori, de guverne și de parlamente separate. Se prevedeau, totuși, ca instituții comune, o Comisie Centrală și o Înaltă Curte de Justiție și Casație, ambele cu sediul la Focșani, instituții ce aveau drept scop rezolvarea problemelor de interes comun.

Era o unire formală ce aștepta să fie întregită de voința poporului român.

La 5 și 24 ianuarie 1859, adunările elective din Iași și București l-au ales ca domnitor al celor două Principate pe Al. I. Cuza, profitând de faptul că în Convenția de la Paris nu se specifica în mod expres că domnitorii aleși trebuie să fie persoane diferite.

Prin acest gest, românii au dat un răspuns fără echivoc privind dorința lor de unire, punând Europa în fața faptului împlinit.

Lasă un comentariu