După o lungă vacanță a Episcopiei ortodoxe române din Transilvania, sfârșitul anului 1810 este marcat de alegerea în scaunul episcopesc a românului Vasile Moga. Condițiile istorice în care este nevoit noul vlădică să-și desfășoare activitatea sunt din cele mai vitrege. Transilvania primei jumătăți a secolului al XIX-lea este stăpânită de aceleași tendințe reacționare ce caracterizau întreaga Europă, după încheierea războaielor napoleoniene. Orice aluzie la o eventuală îmbunătățire a soartei supușilor din imperiu se lovea de reacțiune, în fruntea căreia se găsea Francisc I, personalitate mediocră și bănuitoare. Românii transilvăneni erau obligați să-și ducă viața sub imperiul unui medievalism morbid, lipsiți de cele mai elementare drepturi naționale și politice. Obiectivul principal al luptei românilor în prima jumătate a secolului al XIX-lea era păstrarea ființei naționale, amenințată de tendințele germanizării, îndeosebi pe pământul crăiesc, iar din deceniul al III-lea cu o puternică ofensivă de deznaționalizare. Ultima încercare fiind concretizată de proiectul de lege din anul 1842, ce propune ca limbă oficială a Transilvaniei, limba maghiară.
În acest context politic, intelectualitatea română duce lupta deosebit de grea pentru formarea unei culturi pe baze naționale. Istoria și limba română sunt cultivate, în mod deosebit, pentru a alcătui un mijloc de închegare a națiunii și mai târziu întemeierea unui stat național unitar. Rolul Bisericii ortodoxe, în condițiile istorice date, era să ajute acțiunile de vehiculare a ideilor și de întărire a unității românilor pentru izbânda în confruntările viitoare. Astfel, Biserica își aduce aportul în opera de culturalizare a țărănimii satelor românești, lipsite de școli și dascăli. Venit în fruntea Bisericii ortodoxe din Transilvania, după hirotonirea din 23 aprilie 1811, de către mitropolitul Ștefan Stratimirovici de la Carloviț, episcopul Vasile Moga este confruntat cu probleme deosebit de grele.
Depășind în măsura posibilităților aceste greutăți, episcopul Moga s-a încadrat de la începutul păstoririi sale în noile forme ale luptei naționale, impuse de condițiile istorice din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Împărtășind ideile noii generații de oameni, promotori ai culturii naționale, Vasile Moga devine un fidel difuzor al ideilor împărtășite de lucrările lui Dimitrie Țichindeal, Damaschin Bojinca, Constantin Diaconovici Loga și a lui Alexandru Gavra. Recomandările episcopului în privința procurării cărților acestor autentici luminători sunt din cele mai călduroase, preoții și dascălii sătești fiind îndrumați să le cumpere. Cărțile tipărite în limba română au constituit o armă hotărâtoare și eficace împotriva politicii de deznaționalizare.
Episcopul Moga a înțeles necesitatea răspândirii cărții românești la sate, prin exemplul personal, prin împărțirea cărților la oficiile protopopești (chiar sub rezerva achitării lor ulterioare), dovedindu-se un bun sprijinitor a noii acțiuni românești ce a depășit granițele unei acțiuni strict confesionale.
Circularele trimise către oficiile protopopești, în pragul tipăririi sau după tipărirea cărților cărturarilor transilvăneni sau bănățeni, sunt relevatoare, ele demonstrând că episcopul a înțeles și a pătruns ideea majoră care a generat aceste publicații.
Episcopul Vasile Moga sprijinea necontenit apariția cărților. Cartea românească era binevenită, indiferent de conținutul ei religios sau laic, ea permitea lărgirea orizontului preotului, dascălului și păstoriților. Preoțimii satelor transilvănene le revenea nobila misiune de a pune bazele învățământului sătesc. Iată de ce orice carte ieșită de sub tipar constituia o importantă piatră de temelie în continuarea operei începute cu atâta sacrificiu de înaintași.
Vasile Moga s-a preocupat așadar și de problemele culturale românești. Sprijină cu multă căldură cărțile lui Petru Maior și le impune preoților, împotriva episcopului de la Blaj, Ion Bob, care intervenise la guvern să interzică aceste cărți. Vasile Moga cere în 1812 și Petru Maior îi trimite 1000 exemplare din Predici și Didahii cu un rabat de 11 procente, în 1814 episcopul îi trimite un rest de 2200 fl. și îi scrie: „am făcut pe preoții tineri să-și ia fiecare câte o carte și să se înțeleagă cu poporenii ca să le plătească de la obște, dar am fost arătat la gubernator că fac silă cu ele ca să fac câștig și sărăcesc preoții. Am răspuns cum am putut". Pentru aceea „îmbulzirea cărților e primejdioasă la noi, la alții nici că se cearcă", căci „nici una neîmbulzită nu s-a trecut și nici de aci înainte neîmbulzite nu se vor trece" ... „Apoi când se vor trece, atunci se vor trece, de se vor trece vreodată; de nu, le voi purta cu mine din sălaș în sălaș, că până acum în trei sălașe le-am purtat și dintr-acesta iară mă scot".
Când Teodor Racoce, translatorul guvernului din Lemberg intenționează în 1817 să scoată o revistă sub titlul „Novele sau gazete românești", episcopul Vasile Moga intervine la guvernatorul Banffy să-i dea voie să plaseze și în Ardeal această revistă. Banffy însă nu-i permite, sub cuvânt că „preoții români mai puțin învățați din anume «considerațiuni politice», nu este consult să cetească ziare, fiindcă s-ar putea întâmpla să interpreteze și să răspândească în mod sinistru lucrurile cetite".
În Brașov apare în 1837 „Foaia Duminecii", redactată de Rudolf Orghidan. Episcopul se grăbește să îndemne pe preoți și „alți oameni vrednici" să o aboneze și să o plătească „numai să nu rămână necumpărată, că este foarte minunată". La îndemnul episcopului tipărește, negustorul Constantin Boghici din Brașov, Ceaslovul cel mare, în 1835. Îndrumă pe preoți să cumpere Psaltichia (1828), Propovedaniile (1834), Octoihul și Catavasierul și Evangheliile (1830). El însuși tipărește Morala (1820) și Mineele (1837). În 1836, caută în eparhie cartea „Neofit" tipărită în Moldova, în 1803, „că o plătesc cât va pofti cel ce o are". Impune preoților să aboneze „Gazeta de Transilvania" și cartea doctorului Pop „Pretinul", „ca să se mai lumineze neamul nostru" (Nr. 50 și Nr. 285/1838). Recomandă preoțimii cărțile: „Cum să se ajute lipsa de nutreț" de Kovacs Samuel (1835), „Anticile Românilor" de Damaschin Bojinca (1832), „Istoria Românilor" de N. Gavra (1842), „Cele șapte taine" de N. Velea (1845), „Cartea de moșit" de dr. Vasile Pop (1825 și 1839) și cărțile lui Diaconovici Loga (1825).
