Ne vom referi în cele ce urmează la acea bolniță, acel punct spitalicesc care a existat cu timp în urmă la mănăstirea Putna.
Cunoscând ce este suferința pe propriul său corp, marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt s-a gândit și la durerile celor săraci. Faptul că a dăruit mănăstirii Zograf 100 ducați și spitalului său încă 500 aspri anual la 13 septembrie 1471 este cea mai puternică dovadă că el era aproape, nu numai moral, ci și material, de cei obidiți și părăsiți de soartă.
Și dacă a făcut această danie pentru un spital care avea să îngrijească de bolnavi tocmai la muntele Athos, numai dintr-o datorie umană de a veni în ajutorul aproapelui, era oare posibil să fi fost străin de suferințele supușilor săi bolnavi și răniți în desele războaie purtate alături de ei și cu ajutorul lor, pentru apărarea țării? Lăsând la o parte întărirea mănăstirilor anterioare domniei lui cu noi venituri, el a trebuit să se gândească la asemenea așezăminte ori de câte ori devenea ctitor al fundațiilor sale, ca unul ce recunoaște rolul Bisericii în mijlocul societății omenești și ca supus al unei ordine stabilite prin canoanele bisericești valabile pentru orice ortodox la acea oră. Așa a fost și cazul fondării mănăstirii de la Putna. Cronicile vremii au însemnat că viitoarea necropolă domnească a fost zidită în anii 1466 și 1470 când a fost sfârșită. Ele nu menționează însă construirea unor alte clădiri în incinta ei destinate unor altfel de instituții, cum ar fi fost școala ori spitalul. Documentele privind privilegiile cu care a fost înzestrată îndată după sfințire tac și ele când e vorba de așa ceva. Și totuși se știe că de la Mănăstirea Putna au ieșit multe lucrări de cultură și artă din mâna călugărilor care au învățat carte aici, deși nu vom găsi informații nici în actele anterioare și nici posterioare arderii ei, în miercurea mare din 15 martie 1484. Refăcută în întregime după această dată, ctitorul a dăruit-o în continuare cu multe venituri provenite din vama de la Jicov, de la Siret, mori, sate, vii, drobi de sare de la ocne etc., dar niciodată nu se precizează în actele de danie că din aceste subvenții să fie repartizate o parte pentru școală sau spital. Pe un minei, însă, din secolul al XV-lea, salvat de la năprasnicul foc care a mistuit mănăstirea din temelie, se află o însemnare puțin cunoscută, datată din 8 martie 1536. În această zi, Mănăstirea Putna a avut de suferit din nou, fiind cuprinsă de un foc tot așa de mistuitor ca și cel din 1484. Martorul ocular al cataclismului descrie amănunțit pe fila 187 a acestui minei tot ce a dispărut în flăcările groaznicului incendiu. Însemnarea este deosebit de prețioasă.
Pe de o parte este descris evenimentul, în sine, care a distrus din nou mănăstirea, iar pe de altă parte este menționat spitalul din incinta mănăstirii așa cum fusese restaurat după dezastrul din 1484, ca fiind alături de trapeze, bucătărie și cămară. De la focul din 1536, afară de acest minei, a mai fost salvat și un manuscris de tratarea bolilor scris în limba latină, de pe care găsim o copie făcută la mănăstirea Putna în anul 1543, intitulat Proemitatia quaedani ad Medicinam Spectantia, Putna, 1543. Acest tratat de medicină în prima lui copie va fi fost folosit încă sub Ștefan cel Mare de învățatul călugăr astronom, probabil și medic al mănăstirii, cunoscut de altfel de istoriografia noastră cu numele de Filip Popa, care apare în cronica lui Dlugosz, după bătălia de la Baia, ca șef al oștirii moldovene intrate în secuime pentru represalii. Față de o asemenea informație putem, în adevăr, să afirmăm că ne aflăm în fața unei bolnițe de mănăstire în sec. XV.
Singura problemă care se mai pune acum după aceasta este aceea de a stabili dacă bolnița de la Putna putea să fie spital mănăstiresc ori osuar al călugărilor decedați?
Problema existenței unor spitale pe lângă mănăstirile românești încă de la fondarea lor nu a fost discutată prea mult. Ea este considerată, în general, ca fiind o datorie morală a clerului de a îngriji nu numai de sufletele credincioșilor, ci și de trupurile atinse de boală. Și era normal să se judece așa. Bolnița a fost în evul mediu spitalul oamenilor nevoiași.
Referitor la bolnița de la Mănăstirea Putna distrusă de incendiu la 8 martie 1536, așezată lângă cămara de alimente, trapeză, bucătărie și casele domnești, toate acestea neputând fi puse în rând cu morga, negreșit ea era un spital de mănăstire și nu un loc de astrucat oasele, atât timp cât era menționată în rândul așezămintelor necesare comunității călugărești și avea în copie un tratat de medicină pentru îngrijirea bolnavilor despre care ni s-a păstrat o mențiune. Nu mai spunem că prezența manuscrisului în limba latină este o dovadă că în școala de la Putna se preda călugărilor și medicina după cursurile de medicină ale apusului Europei. E foarte adevărat că ele nu puteau avea la început o mare capacitate.
