Lazăr mă cheamă
și niciodată
sufletul meu n-a zburat
peste oraș
atât de ușor,
atât de înalt.
Departe mai sunt
porțile acelea de abur
peste somn,
peste moarte,
din osul oglinzii cioplite.
Ferestrele lumii
fără zgomot se-nchid,
mântuite,
tăcute.
Tăiată de zare,
o aripă
ni se arată
și-atât.
Visul,
doar visul în ou încet se ascunde
pentru anii celei de-a doua veniri,
martor la a mea înviere.
(Din volumul “Vâslele timpului”, Antologie alcătuită de Mariana Cristescu, Ed. Nico, Târgu-Mureș, 2009)
