-620x420.jpg)
Deloc întâmplător, tendința înveșnicirii timpului o regăsim tot pe un munte, Tabor, unde cei trei ucenici ai Domnului erau în stare să construiască trei colibe, un prezent continuu, aș zice eu, unde să-și petreacă restul zilelor (timpului). Paradoxal sau nu, au uitat pentru moment cine sunt (niște ființe mărginite, nedesăvârșite, supuse efemerității)! Lumina taborică i-a pătruns atât de adânc încât, deși înfricoșați precum odată Moise, își dorea fiecare dintre ei să devină un este îndumnezeit. Tot așa, orice om, deși este, căci, istoric și biologic vorbind, nu poate să nu fie, abia când devine o ființă pătrunsă de divin poate spune pe drept cuvânt: Eu sunt!
Acest “eu sunt” uman atârnă ontologic de acel “este” divin. Afirmam mai sus că animalul (animalitatea) nu poate spune Eu sunt, pentru că nu este conștient(ă) de aceasta. Inconștiența Nu este! Altfel spus, Eu sunt doar dacă sunt conștient. Conștient de ce? Dacă viața omului se limitează doar la instinct și “animalitate”, să nu zic dobitocitate, în ce măsură putem spune că omul este? Sf. Apostol Pavel ne avertizează despre această stare în Epistola către Romani, capitolul 1, iar Sf. Evanghelist Ioan atunci când ne precizează sensul vieții: cunoașterea lui Dumnezeu (Ioan 17, 3).
În Paradis, Adam, adică nemuritorul, era dornic de mai multă cunoaștere. Azi, muritorul se crede (atoate)știutor. Atunci, ar fi dorit să devină mai mult decât îi era sortit. Ispita l-a transformat într-un tip bovarist. Acum, din punct de vedere spiritual-moral se mulțumește cu ceea ce nu este. Sau cu mai puțin decât este! Un leneș ratat, ar zice G. Liiceanu (Despre limită). Alungat din Eden, primordialul om s-a micșorat pe sine până la țărâna din care a fost luat. Dar de ce aș crede că eu, cel de azi, sunt mai mult de atât? Am vreun motiv să cred altfel? Dacă mă gândesc că până și moartea este, atunci nu cumva, în raport cu ea, eu sunt cel care nu sunt? Abia că-mi pun o asemenea întrebare când deodată îmi fuge mintea, n-am cum s-o opresc, la Înviere.
Învierea nu mai încape azi în expresia, deja uzată la maxim, “politically correct”. A fi “politically correct” înseamnă, în ciuda argumentelor contra, a-l afirma pe umanul “sunt” și a-l nega pe divinul “este”. Și chiar mai mult, înseamnă a-l diviniza (idolatriza) pe umanul “sunt” și a-l (dez)umaniza pe divinul “este”. Când în viața noastră este Hristos, adică Cel ce este, o viață hristică curge atunci prin noi(Galateni 2,20). Acum “este” și “sunt” devin consângeni. Zice Sfântul Pavel că toți îi aparținem prin Răscumpărare (1Corinteni 6, 19-20) lui Dumnezeu. Îi aparținem? Iată adevărata problemă pe care azi comunicarea dintre oamenii de pe Terra o ridică. Sau, mai precis, iată problematica lui “este” și “sunt”, ca elemente distincte ale comunicării interumane și divino-umane pe planeta Pământ: suntem ai Lui sau doar ai noștri? Sau nici măcar ai noștri? Îl accept pe Cel ce este așa cum este, sau dau iar cu piciorul (copita) în rastel, dezinformând prin sunet infernal și îngrozitor ceea ce, ca om răscumpărat pe Cruce, sunt? Poate un virus, oricum s-ar numi el, să mă ajute să-mi răspund, măcar la ceas de cumpănă, la întrebarea al cui sunt?
Românii opriți la granița austro-ungară, care doreau să ajungă în țară, hăituiți parcă de virusul ucigaș, strigau: “Și noi suntem români”! Ei au fost mereu români, dar parcă în asemenea momente atât ei, cât și frații lor de acasă, dau termenului “sunt” o altă valoare! Mai precis, abia cum îi dau valoare! Limita impusă de graniță, și orice limite sau granițe impuse omului, reprezintă în realitate o supunere, un perete, un zid în calea libertății, înaintea căruia, de regulă, destinul omului se indignează, revoltă, răzvrătește. Iată un moment în care “a avea” cade pe locul doi, sau îi cedează locul lui “a fi”. Mulți dintre ei nu mai aveau motive să rămână acolo de unde au plecat, acolo unde nu mai prea puteau striga “eu sunt”! Pare ciudat că în Europa de azi, care se vrea casa tuturor, în momente de restriște expresia “sunt” devine atât de vulnerabilă. A fost nevoie de intervenții speciale, de un coridor rutier salvator, special, pentru ca aceia ce strigau că “sunt” să fie recunoscuți ca atare și să fie lăsați să ajungă acasă, acolo unde sunt, mai mult ca oriunde în lumea asta, recunoscuți și apreciați ca “sunt”. Dar, în același timp, îngrămădiți la porțile Europei, și refugiații “sunt”! Așa încât iată cum istoria umană se înscrie (cum altfel?) în și este terminată, delimitată de context, bine exprimată de un grafic valoric sinusoidal al lui ,,sunt”, în care cuvintele biblice de la Galateni 3, 28 (în Hristos naționalitatea nu mai contează, toți suntem una) par ca sărite din realitate, adică irealiste.
Citeam, undeva, ceva despre “iubirea universală” pe pământ. No comment! Dar nu înțeleg prea bine cum ar putea să arate și cum s-ar putea instaura! Prin negarea divinului “este” și afirmarea (prea)omenescului “sunt”, poate!? Tare mă tem că iubirea de sine ne atrage mai mult decât o autentică iubire creștină, pentru că, atunci când ne merge bine, ne place să fim ceea ce nu suntem: un sunet infernal de rastel. Dar se prea poate ca măcar atunci când ne merge rău să înțelegem sau să ne reamintim pentru totdeauna, precum mai de demult poporul evreu în Egipt, dar și poporul egiptean, lovit de mânia dreaptă a unui Dumnezeu, pentru evrei aproape uitat, pentru egipteni necunoscut, cine cu adevărat suntem?
