La sfârșitul anului 1943, pe frontul de răsărit, lucrurile au început a se limpezi. Germania cu a sa armată “invincibilă” a început să bată în retragere, forțată de ofensiva Armatei Roșii. Era de-acuma clar că România va trebui să-și revizuiască calea de acțiune pe care o va continua în război. Antonescu considera în continuare condițiile impuse de Molotov, mult prea grele și greu de acceptat. Spera în continuare la o intervenție anglo-americană pentru ușurarea condițiilor de armistițiu. În toată această vreme, la Palat se purtau discuții pentru înlocuirea guvernului Antonescu, alăturându-se și efortul Blocului Național Democrat, organism nou creat prin asocierea în jurul Partidului Comunist a tuturor partidelor politice de opoziție. În luna aprilie 1944, Regele Mihai I are o întâlnire cu Lucrețiu Pătrășcanu, omul agreat de Moscova, acesta asigurându-l pe rege de tot sprijinul său și al partidului pe care îl conduce în acțiunea de schimbare a guvernului. La inițiativa Partidului Comunist, pe 20 iunie 1944, are loc o întâlnire a șefilor B.N.D., Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu, Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu, care hotărăsc să grăbească încheierea armistițiului cu Puterile Aliate și ieșirea din nefericita alianță cu Germania. Împreună cu reprezentantul Palatului, au convenit asupra programului de acțiuni și pașii de parcurs în comun, în vederea înlocuirii guvernului Antonescu cu un nou guvern, în frunte cu Iuliu Maniu. Se stabilise ca dată pentru insurecție una din zilele de 24 sau 26 august. Regele, aflând că în programul Mareșalului era programată o ședință de guvern, în 23 august, și că a doua zi urma să plece pe linia frontului Focșani-Galați, a preluat inițiativa. Convoacă o consultare cu oamenii săi de încredere, în legătură cu schimbarea datei pentru lovitura de stat, stabilind ca aceasta să fie în după-amiaza zilei de 23 august. A făcut acest lucru fără a-și fi înștiințat partenerii “de afacere” din partidele politice și nici pe Iuliu Maniu, cel care ar fi urmat să ocupe postul de prim ministru. Cum să socotim acest lucru, act de “trădare” sau de “nesocotire” a celor care i-au fost alături cu câteva clipe înainte! Ori poate și-a dorit a fi singurul erou al zilei respective. De fapt, regele lămurește oarecum acest lucru, cu ocazia unui interviu acordat în 26 aprilie 1990, lui Eduard V. Gugui, apărut în revista “Baricada”, luna mai, același an. Răspunzând la întrebarea privitoare la supărarea partenerilor care au fost eliminați de la momentul arestării, acesta a răspuns: “Am împresia că au dorit să facă ei acest lucru și eu le-am luat-o înainte”. Într-un moment de sinceritate, la interviul dat lui Varlan Arachelian, pe 10 mai 1990, regele sunea: “Antonescu a fost, fără îndoială, un mare patriot”. Înainte de a trece la filmul evenimentelor ce au marcat ziua de 23 august, să mai amintim și următoarea remarcă a cunoscutului istoric, Iosif Constantin Drăgan: “Cazul Mareșalului Antonescu este unic în lume. Șef suprem, conducător al statului și al armatei, aflat în plină acțiune de descleștare a armatei din frontul moldovenesc, el este sechestrat, predat inamicului și ucis, tocmai în momentul în care condițiile formulate de el fuseseră acceptate de Stalin, care se temea că linia de apărare pregătită pe aliniamentul Focșani-Galați, de Mareșal, ar fi frânat marșul spre Berlin cu cel puțin 6 luni, acordând Mareșalului onoarea armelor și condiția cerută de beligerant. Asupra pregătirii și derulării actului de la 23 august se cunosc multe variante, din care, puse cap la cap și privite față-verso, vom reține următoarele: Într-o primă variantă, regele l-a chemat pe Antonescu la palat pentru a-l informa “despre starea frontului și dezastrului în care se afla țara și a-i cere încheierea imediată a armistițiului”. O altă variantă ne spune că Antonescu este cel care ar fi solicitat audiență la Palat, pentru ora 16. Oricare ar fi adevărul, cert a fost că la ora 16.05, Mareșalul este primit în salonul galben de la Casa Nouă, unde au loc discuții aprinse și acuze reciproce. Regele îi cere încheierea imediată și necondiționată a armistițiului, iar acesta solicită o amânare, fiind în așteptarea unui răspuns mai favorabil negocierilor. În momentul în care Antonescu solicită aprobarea măsurilor speciale, pentru continuarea războiului, regele se scuză și trece în camera alăturată “pentru a bea un pahar de apă” și poate, așa cum spuneau unii, “pentru a se spăla pe mâini, precum Ponțiu Pilat, în fața răspunderii”. De fapt, unii susțin că acolo a avut o scurtă discuție cu oamenii săi de încredere, Generalul Aldea, Styrcea, Col.Dămăceanu, Ionnițiu și Generalul Anton. La revenirea în salon, îi comunică Mareșalului că guvernul lui este concediat, apoi părăsește în mare grabă salonul. Imediat, o grupă de militari, în prezența Generalului Sănătescu și a Col. Ionescu, îi arestează pe cei doi Antonești, Ion și Mihai, și îi închid într-o cameră seif. Totul s-a petrecut într-o singură oră. În momentele imediat următoare sunt arestați și generalii Pantazi și Vasiliu, și colonelul Elefterescu. La miezul nopții, arestații sunt predați lui Emil Bodnăraș și transportați sub pază la o casă conspirativă din strada Sighișoara, cartierul Vatra Luminoasă. În dimineața zilei următoare, ora 2, Mihai se refugia în munții Gorjului, ca măsură de protecție, în fața pericolului unui atentat nemțesc. În comuna de refugiu, Dobrița, a stat până la sfârșitul lunii. În ceea ce îi privește pe deținuți, în ziua de 29 august sunt vizitați de Generalul Aldea “care, cu aroganță, adresându-i-se lui Antonescu, îi zice: “Vă vom preda rușilor, ei vă vor păzi, însă noi vă vom judeca”. La 1 septembrie, în prezența aceluiași general, deținuții sunt predați rușilor.Totul s-a petrecut în absența regelui din București, cu știința și acordul acestuia sau fără, rămâne o necunoscută. Face oare parte acest gest de a dărui rușilor pe șefii cei mai competenți ai armatei române, ca fiind un avans pentru ordinul “Victoria”, pe care îl va primi regele nostru, în 6 iulie 1945, din partea Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S.? E doar o întrebare. Ceea ce se știe este faptul că doi dintre miniștrii noștri, Grigore Niculescu Buzești și Al. Cretzianu, au protestat față de preluarea deținuților de către ruși, pe lângă ambasada U.R.S.S. de la Ankara, considerând că prin acest act s-a adus o gravă atingere suveranității statului român. Revenind la deținuții noștri, aceștia sunt duși cu camionul până la Iași, apoi cu un vagon de clasa a III-a până la Moscova. Sunt găzduiți la un castel foarte primitor, așezat la 60 km de Moscova. Aici li se asigură un confort bun din toate punctele de vedere, lucru pe care Antonescu îl privea cu mare suspiciune. Au trăit în acest “răsfăț” până la 10 mai 1945, când au fost duși la închisoarea Lubianka din Moscova. Din acest moment, nu s-au mai văzut până în aprilie 1946, când, în aceleași vagoane de clasa a III-a, au fost expediați în țară. În închisoare au fost puși separat în celule, în care mai erau câte 20-25 de pușcăriași de meserie, devenind bătaia de joc a acestora. Multe lucruri despre interogatoriile la care au fost supuși aproape zilnic, nu se știu. La nicio lună după sosirea în țară, începe procesul pregătit cu toate acuzațiile necesare, care să justifice sentința capitală. Procesul a început la Tribunalul Poporului din București și doar după 2 săptămâni de dezbateri se încheie cu sentința planificată “Condamnare la moarte prin împușcare”, sentință executată la 1 iunie 1946. Regelui Mihai I nu i-a fost dat să conducă țara nici după acest act istoric. Acest atribut a fost preluat de oamenii puși de Moscova. Au urmat patru ani grei și obositori pentru tânărul rege, care abia s-a eliberat de Guvernul Antonescu, că s-a și pomenit cu un guvern de orientare pro moscovito-comunistă, care, după cum vom vedea, va fi groparul monarhiei în România.
.jpg)
