S-a născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav - actualmente George Enescu, din județul Dorohoi - și visa să devină compozitor încă de foarte mic. La vârsta de 3 ani a avut una dintre experiențele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o stațiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un “fir de ață de cusut pe o bucată de lemn”, țambalul cu ajutorul unor bețe de lemn, iar naiul, “suflând printre buze”. Văzându-i preocuparea pentru arta sunetelor, părinții îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios și că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primește vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat. Dovezi ale primelor încercări de compoziție datează din 1887, când Enescu avea numai șase ani. “De îndată ce am avut la dispoziție un pian, am început să compun. (...) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut niște melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfășor acum în acorduri! (...) Și - fără să mai stau pe gânduri - am început să compun.” (B. Gavoty, “Amintirile lui George Enescu”)
Între 1888 și 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiți ai vremii. La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară și fiul directorului Conservatorului din Viena, este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Din această perioadă datează cele patru “simfonii de școală”, Poema Română (1897) pentru orchestră și cor bărbătesc, Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, lucrări ce i-au adus recunoașterea internațională. De fapt, cele mai cunoscute pagini datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major (compusă în 1903 și interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor și dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major (1905).
În 1913 a instituit și susținut din fonduri personale Premiul național de compoziție “George Enescu”, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creației românești, acest concurs de compoziție oferea câștigătorilor, alături de sume de bani generoase, șansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) și președinte (1920-1948) al Societății Compozitorilor Români din București.
În anii Primului Război Mondial, în paralel cu activitatea de creație, a susținut concerte în România pentru răniții din spitale. După război a reluat turneele în calitate de violonist și dirijor în Elveția, Franța, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc. A dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iași (al cărei fondator este, în perioada 1918-1920), dar și orchestrele Societății Filarmonica Română (1898-1906), Ministerului Instrucțiunii Publice (1906-1920) și Filarmonicii din București (1920-1946).
Deseori, marele muzician era invitat la Castelul Peleș, de regina Elisabeta a României (Carmen Sylva), pentru a susține concerte și recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre compozitorul Enescu și regina-scriitoare. Cea mai îndrăgită lucrare din această perioadă, la care a lucrat mai bine de zece ani, este opera “Oedip”, dedicată prințesei Maria Rosetti-Cantacuzino, cea care va deveni, în 1937, soția lui (Maruca). Ar fi foarte multe de spus...
Recunoașterea și renumele internațional i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susține cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză și forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale “Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton și Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziție la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) și Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franța).
Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câțiva dintre cei mai cunoscuți violoniști care s-au perfecționat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu.
În perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, George Enescu părăsește definitiv România și locuiește la Paris, unde se stinge din viață în 1955. Este înmormântat în Cimitirul Pere Lachaise.
În 1958, copil fiind, am avut o revelație care mi-a marcat întreaga existență. Săptămânal mergeam la Ateneu cu mama mea, care, deși avea o voce superbă și își continua studiile de canto întrerupte de război cu maestrul Leo Calmuschi, era o împătimită a muzicii simfonice. Urcam cu sfială treptele din marmură de Carrara (o ador de când mă știu), simțindu-mă stăpâna castelului ce se umplea de armonii la fiecare pas al meu. Iubesc Ateneul, am crescut alergând între simfonicele Filarmonicii și fosa Operei Naționale. E o poveste lungă. Despre altceva însă vreau să vă povestesc.
Am mers la concert în mod firesc, fără a fi pregătită prealabil pentru ce avea să urmeze. Afișul era impresionant, dar eu eram prea mică pentru a realiza dimensiunea evenimentului. Sub bagheta dirijorului român George Georgescu se înfruntau (așa consideram eu) doi violoniști uriași: americanul Yehudi Menuhin și sovieticul David Oistrah. Doi coloși ai lumii de atunci și din totdeauna, doi... evrei care au construit o monummentală istorie a muzicii. (Nu sunt evreică, nu fac o pledoarie pro domo, dar nici nu sunt antisemită - așa cum m-a acuzat un neisprăvit!!!) Aflasem de la mama că amândoi cântă pe viori Stradivarius.
Am ascultat un Dublu de Bach care, după mine, cred că nu a fost încă egalat în lume. M-am lăsat furată de frumusețea acelei muzici, uitând cu desăvârșire (cred că nimeni nu se mai gândea la mizeria exterioară) că artiștii aceia, cu viorile lor minunate, aparțin unor state puternice diferite, cu sisteme politice în permanentă rivalitate. Visam încă în acordurile finale când, deodată, am avut senzația că Ateneul se rupe în două. Publicul izbucnise în urale și nu înțelegeam de ce, oamenii erau în picioare, eu eram prea scundă, nu vedeam. Am auzit un comentariu din spate:
“S-au îmbrățișat! Ostrah și Menuhin s-au îmbrățișat!”. “Mare pricopseală! Toți se îmbrățișează la final” - mi-am spus în sinea mea. Aveam zece ani și asistasem la multe concerte. Mă consideram... expertă. Nu mă lăsam eu păcălită cu una, cu două, de emoții, ca oamenii mari! Și totuși..., întâmplarea nu-mi dădea pace. “Ce i-o fi apucat pe toți să sară și să ovaționeze atât de zgomotos și îndelung?” - mă întrebam. Aveam să aflu mult mai târziu, în facultate, de la Maestrul Viorel Cosma, profesorul nostru de Istoria Muzicii, că, în acea perioadă a războiului rece, care marca întregul mapamond, cei doi artiști, aparținând fiecare altei lumi, făcuseră un gest superb, nu doar cântând împreună, nu doar îmbrățișându-se în final, ci... SCHIMBÂNDU-ȘI, ÎN CONCERT, VIORILE ÎNTRE EI. FIECARE A CÂNTAT BACH PE STRADIVARIUS-UL CELUILALT.
Pe Lord Yehudy Menuhin l-am adorat toată viața, nu doar pentru că fusese elevul preferat al lui George Enescu, ci pentru că era... sublim. Am avut șansa, nesperată, a vieții mele de jurnalist, și de tânăr învățăcel, de a-l cunoaște personal pe marele violonist și dirijor, și de a-mi acorda un interviu, în exclusivitate, în limba franceză, pentru Radio București.
În 1973, Maestrul Iosif Sava, mentorul meu, șeful secției de Critică și Muzicologie unde fusesem repartizată guvernamental după absolvirea Conservatorului bucureștean, m-a “aruncat în foc”, sau “în valuri”. Cum considerați. Era Festivalul Internațional “George Enescu”. Mi-a spus foarte calm, dar categoric: “Îți iei reportofonul și mergi imediat la Sala Mică a Palatului, să faci un interviu cu Yehudi Menuhin!” Am înghețat. I-am spus că nu vorbesc engleza. “Vorbești franceza. Du-te!”. Și m-am dus.
Cu o legitimație de jurnalist la gât, și cu tupeu, am împins soldatul care-l păzea cu arma afară, pe hol, ca pe un infractor, am bătut la ușă și... am intrat. Tupeul meu s-a topit instantaneu, ca o înghețată la soare, am crezut că o să leșin, că n-o să-mi amintesc niciun cuvânt în franceza pe care o vorbeam binișor pe atunci. În încăpere mai erau două doamne: sora artistului, Hepzibach Menuhin, pianistă, cu care avea și un recital în program, și criticul muzical Ada Brumaru.
Când i-am spus că am venit să-mi povestească despre George Enescu, marele artist, Uriașul, mi-a zâmbit, privindu-mă foarte direct și senin. În încăpere se instaurase o răcoare calmă, albastră și învăluitoare ca florile de nu-mă-uita. Mi-a desprins cu paternă înțelegere reportofonul uitat pe umăr (pe vremea aceea era o lădiță de 8 kilograme), l-a pus pe măsuță, l-a butonat, mi-a dat o bomboană din cele de pe masă și mi-a spus s-o ronțăi liniștită fiindcă el va vorbi până termin eu de mâncat. Am izbucnit în râs amândoi și apoi am tot povestit, relaxat, vreme de mai bine de o oră, spre disperarea celorlalte două doamne, cu care avea de rezolvat probleme de festival.
Când m-am întors în Radio, domnul Iosif Sava, cu un zâmbet ușor ironic, m-a întrebat de ce am zăbovit și m-a trimis cu înregistrarea un etaj mai jos, la redactorii de limbi străine, fiindcă aveam nevoie de viza domnului Andrei Magheru. Parcă-l văd și acum pe acel superb coleg, ulterior căsătorit cu inegalabila actriță Valeria Gagealov, ascultând atent banda. A oprit-o la un moment dat (greșisem un Si conditionel!!!), apoi s-a întors către mine, mi-a întins “produsul”, graseind elegant: “E bine! Să nu tăiați nimic! Are farmec acea mică greșeală, și, în mod sigur, n-o veți repeta”. N-am repetat-o, e adevărat. Am evitat mereu în conversații “Si conditionel”-ul. Eram aproape o fetiță, un gazetar foarte tânăr, care tocmai își trăise cea mai frumoasă experiență a unei profesii ce avea să-i ocupe aproape jumătate de veac din viață. Din viața dilematică, hamletiană: “a fi sau a nu fi”, nu din viața “second hand”.
