Nu de puține ori, după ce devenim adulți, conștientizăm că multe dintre problemele cu care ne confruntăm sunt cauzate de alegerile pe care părinții le-au făcut în educația noastră, alegeri care nu au fost întotdeauna cele mai potrivite, cele mai adaptate nevoilor, temperamentului, felului nostru de a fi, ca indivizi separați de ei.
“Părinții considerați toxici nu fac altceva decât să aplice în relația cu noi ceea ce știau ei mai bine și ceea ce au crezut că ne este util, de aceea iertarea lor este un pas înainte în vindecarea noastră”, consideră psihologul Iulia Barca, citată de descopera.ro, care descrie și com-plexitatea relației părinte-copil.
Fantezia copilului ideal
Înainte de naștere, mulți părinți proiectează mental un copil pe care apoi vor să îl transforme în realitate. Este un tipar similar cu alegerea greșită a partenerului de cuplu pentru a se potrivi fanteziilor noastre, iar în cuplu apar tensiuni atunci când realitatea intră în conflict cu imaginația.
Ne imaginăm copilul ideal, iar mai apoi îl tratăm ca și cum ar fi cel din mintea noastră, încercând să îl “croim” pe un calapod care, deseori, nu i se potrivește, nu are nicio legătură cu cine este el. Să îți descoperi propriul copil înseamnă să renunți la a proiecta pe el așteptările tale, nevoile, dorințele nerealizate, înseamnă să renunți la a-i da povara de a... corespunde.
Copiii se nasc pentru ei înșiși, nu pentru noi. Rolul lor nu este de a ne face fericiți, ci noi putem fi fericiți prin simpla lor prezență și existență. Copilul nu este o extensie a părintelui, oricât de mult l-am iubi. Deseori, dorința de a-l ține aproape, de a nu-l pierde ține de nevoia noastră de a ne simți protejați emoțional, fiind o cerință extrem de grea pentru un copil. Practic, prin acest mesaj, părintele îi transmite copilului că rolul lui este acela de a-i asigura confortul emoțional propriu.
Copil pentru sudarea cuplului
Mai există și categoria de părinți care decid să aibă un copil pentru a le suda relația de cuplu. Apoi, în mod neașteptat, descoperă că apariția unui copil pune mai multă presiune pe relație, de aceea este recomandat ca relația de cuplu să fie solid construită înainte de a lua decizia apariției unui nou membru. Inevitabil, inconștient, părinții vor ajunge să învinuiască propriul copil pentru diferitele greutăți în familie accentuate de apariția lui.
Părinți detașați emoțional
Există apoi părinții detașați emoțional de copil, cei care vor să îl “construiască” după reguli, impuneri și așteptări care nu țin cont de nevoile copilului, ci de ale părintelui. Astfel de copii sunt proiecte pentru părinții cu convingeri rigide legate de educație.
Cei mai buni prieteni
Mai există și părinții care își doresc să fie cei mai buni prieteni ai copilului, dar o astfel de relație reprezintă o capcană. Desigur, există intimitate, confidențialitate și complicitate în relațiile apropiate precum cele de familie, dar acestea sunt secundare și apar mai târziu, când copilul se maturizează, ca rezultat al unui atașament sănătos. Rolul de prieten aparține prietenilor, nu părinților. Copilul are nevoie să îi fim părinți, prietenii și-i va alege singur.
Părinți abuzivi
Evident, cele mai grave categorii de părinți toxici rămân cei abuzivi, neangajați emoțional în relația cu copiii, devenind periculoși pentru sănătatea fizică și mintală a acestora.
Iertarea părinților, eliberatoare
Se spune că, atunci când copilul devine adult, părinții realizează propriile greșeli, dar rareori le vor recunoaște. Sunt simpli oameni, supuși acelorași greșeli, care pentru a rămâne echilibrați își susțin și justifică, deseori, comportamentele trecute, fie ele și nepotrivite.
Să accepți că ai greșit, să ceri iertare copilului, să începi să faci lucrurile diferit în relație cu el sunt demersuri care necesită schimbări multiple, deseori considerate imposibile.
Prin urmare, se spune că părinții își răscumpără greșelile în relație cu nepoții, pe care îi consideră o a doua șansă de a fi părinți mai buni.
Iertarea părinților nu este un cadou făcut lor, ci nouă înșine. Nu iertăm pentru ei, iertăm pentru noi. Atunci când rămânem prizonierii furiei, nemulțumirilor, suferințelor din trecut, resentimentelor, ne refuzăm vindecarea. Capcana este fie de a repeta comportamentul lor, fie de a alege comportamente diametral opuse.
Prezentul ne aparține
Sănătos este să alegem ce vom prelua de la ei și ce nu. Doar astfel ne vom folosi propria autenticitate, ne vom găsi propriul drum în acord cu cine suntem noi, nu cu cine sunt ei. Iertarea părinților este eliberatoare și ne redă controlul asupra propriei vieți.
Rănile copilăriei pot fi vindecate atunci când noi decidem că nu suntem neputincioși, nu suntem captivi trecutului, iar viața noastră ne aparține.
Nu trebuie să mai trăim în trecut, nu ne ajută cu nimic să îi învinovățim pe alții la nesfârșit. Iertarea părinților este posibilă și vine din confruntarea cu rănile pe care le avem, cu acceptarea trecutului și cu decizia de a-l lăsa în urmă. Prezentul ne aparține și îl putem construi după chipul și asemănarea noastră.
