Sfârșitul de an 1918 găsește Europa într-o agitație greu de explicat, de genul scapă cine poate. Epuizarea resurselor umane și materiale ale țărilor, care a atins cote maxime, și stafia neagră a revoluției proletare, care își făcea de cap prin centrul și răsăritul Europei, pot fi luate ca factori determinanți, care au făcut ca războiul să se apropie de sfârșit. Evenimentele se desfășurau precum furia, viteza și elementele neprevăzute ale unei avalanșe. Pe 4 noiembrie 1918, Austro-Ungaria semnează armistițiul, același lucru îl face și Wilhem al II-lea, împăratul Germaniei, care, pe 9 noiembrie, semnează armistițiul cu forțele Antantei și abdică de la tron, țara devenind republică; pe 11 noiembrie, Germania semnează și ea armistițiul cu puterile Antantei, dată la care Carol I al Austriei renunță la tron. Se proclamă republică: Austria, pe 12 noiembrie, Ceho-Slovacia pe 14, și pe 16 noiembrie face acest lucru și Ungaria, unde se instalează guvernul revoluționar, condus de contele Karolyi. De la acest guvern, clasa politică a românilor ardeleni aștepta clarificarea modului cum acesta vedea aplicarea principiilor lansate de președintele american Wilson, privind revendicările și drepturile popoarelor din fostul imperiu multinațional, la autodeterminare.
Karolyi uitase complet de aceste principii și se gândea la păstrarea și consolidarea vechilor raporturi din timpul imperiului. În această situație, Consiliul Național Român îi timite o notă ultimativă privind preluarea guvernării Ardealului de către partea română și constituirea guvernului român, cu sediul la Sibiu. Se aștepta răspunsul pâna la 12 noiembrie. Urmare acestui ultimat, la 13 noiembrie 1918, sosește pentu tratative, la Arad, în fruntea unei numeroase delegații, ministrul Oscar Jaszi. Delegația română, condusă de dr. Iuliu Maniu, avea următoarea componență: Ștefan C. Pop, Vasile Goldiș, dr. Ioan Erdelyi, Ioan Flueraș, Iosif Jumanca și Enea Grapini. Ungurii propun și susțin crearea în Ardeal a unor enclave cuprinzând grupuri de populații majoritar maghiare sau alte neamuri care să-și poată forma organe proprii de conducere și de administrare, fără nicio intervenție românească, adică state mai mici într-o masă mare de români. Acest mozaic de guvernare și administrație, propus de delegația maghiară, a stârnit zâmbete amare delegației române, fiind respins. Discuțiile continuă, dar partea maghiară se menține pe aceleași pretenții de “parcelare” a Ardealului, așa că tratativele au eșuat. Nervos peste măsură, ministrul Oscar Jaszi îl ruga pe Maniu să-i spună ce vor românii în definitiv? La care, Maniu, îi răspunde - “Teljes elszakadast (Despărțire definitivă)”. După acest răspuns, delegația maghiară a păstrat tăcerea, și-a făcut bagajele și a plecat spre Budapesta. Ministrul Oscar și-a prezentat demisia. În urma eșecului acestor tratative, Consiliul Național Român, format din naționaliști și social democrați, a ales calea cea mai democrată pentru rezolvarea problemei guvernării Ardealului, calea consultării maselor. Întruniți în ședință comună, cei 12 membri, 6 socialiști și 6 naționaliști, toți cu inimă românească, au hotărât, în unanimitate, pregătirea și convocarea, la Alba Iulia, pe data de 1 Decembrie 1918, a unei Adunări Naționale, care să hotărască soarta Ardealului. Convocarea Adunării Naționale a fost salutată și primită, cu mare entuziasm, de toate cercurile politice și masele largi ale populației majoritar românești. Din Maramureș până la Dunăre, și de la Debrețin până la Brașov, românii din cele 80 de orașe și aproape 5.000 de sate românești existente și-au trimis delegații lor la Alba Iulia. În fruntea delegației naționaliștilor erau intelectualii patrioți, ca: dr. Iuliu Maniu, dr. Miron Cristea, dr. Iuliu Hossu, Ștefan C. Pop, Vasile Goldiș ș.a., iar la social democrați, în frunte, îi remarcăm pe Josif Jumanca, Ion Flueraș, Tiron Albani, Enea Grapini ș.a. În ședința pregătitoare comună, Vasile Goldiș a prezentat un proiect de rezoluție, care, după largi discuții, a fost definitivat și s-a hotărât prezentarea lui spre aprobarea adunării. Adunarea Națională este deschisă de Ștefan C. Pop, care îl recomandă ca președinte al adunării pe decanul de vârstă, Badea Gh. Pop de Băsești. Cu o voce încărcată de mare emoție, acesta rostește primele cuvinte - “Acum slobozește Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea”. După validarea celor 1.228 de mandate de reprezentare, a luat cuvântul Vasile Goldiș. “În cuvântul său, acesta face un amplu raport asupra întregii activități a Consiliului Național și asupra lungilor și grelelor nelegiuiri și nedreptăți la care a fost supusă populația românească din Ardeal. Citește apoi Rezoluția Istorică și o supune aprobării, împreună cu hotărârea desprinderii Ardealului de Ungaria și unirea acestuia cu Patria Mamă, România. Întreaga sală răspunde ca un torent: Da! Da! Trăiască unirea! Trăiască România Mare! Trăiască dreptatea! Astfel, destinul a hotărât împlinirea scripturii sfinte: “Fericiți sunt cei prigoniți și călcați în picioare, căci a lor va fi mântuirea”. Astăzi, ne putem pune întrebarea: oare conducătorii noștri mai cred în cuvintele scripturii sau se călăuzesc numai potrivit intereselor lor personale sau de “gașcă”.
Să reținem și faptul că aceleași hotărâri au fost votate cu entuziasm de o a doua Adunare Națională, ce era organizată sub cerul liber, cu participarea mulțimii și a delegaților care nu încăpuseră în sală. Aici, prin cuvântul lor, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Iosiv Jumanca, Petru Groza ș.a. au explicat importanța mărețelor hotărâri adoptate. A doua zi, cei 150 de deputați ai Marelui Sfat Național, aleși de Adunarea Națională, s-au întrunit sub președinția lui Miron Cristea, care a făcut propunerea de guvernare, care să se facă printr-un Consiliu Dirigent, avându-l în frunte pe Iuliu Maniu. Actul unirii a fost prezentat Regelui Ferdinand I la București, în ziua de 12 decembrie, de către o delegație formată din dr. Miron Cristea, dr. Iuliu Hossu, dr. Vaida-Voievod și Vasile Goldiș. La un an distanță, pe 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de ratificare ale Marii Uniri. Legile au fost depuse de basarabeanul Inculeț, de bucovineanul Nistor și de ardeleanul Ștefan C. Pop, trei dintre cei mai activi făuritori ai unirii țărilor lor. Astfel, marile acte politice de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia și-au primit consfințirea de la voința întregului neam românesc. O zi mai târziu, Sinodul Bisericii Ortodoxe, întrunit la Ateneul Român, ia două importante hotărâri: 1.- Unirea Bisericilor Ortodoxe din Ardeal, Basarabia și Bucovina cu biserica din Vechiul Regat; 2.-Alegerea ca Mitropolit Primat a dr. Miron Cristea. În încheiere, este bine să ne amintim și să nu uităm că populația românească din Ardeal, timp de câteva luni după decembrie 1918, a avut încă multe de suferit. Unități secuiești militarizate au comis acte criminale asupra românilor de pe Valea Crișului Negru, din zonele Bihorului, în satele Sighișel, Beliș ș.a. Tuturor acestor martiri să le aducem însuflețit omagiu, drept mulțumire, că din suferințele lor a răsărit Floarea Dalbă a României Mari. Bunul Dumnezeu să-i odihnească în pace!
