SĂRĂCIE PRIN NOI ÎNŞINE

Distribuie pe:

Motto: “Codrul geme şi se pleacă şi izvoarele îi seacă săracăţară, săracă!” (Eminescu)

Nu despre sărăcie mi-am propus să glosez, cât să sap la rădăcinile ei, mergând spre cauzele efectului evident, cuantificabil. Şi ruşinos. Statisticile mă informează, cu cinism, că un sfert din poporul rural al patriei îşi are loc de refugiu, la nevoi, în exterior. În ogradă. Statisticienii identifică spaţiul minuscul de recluziune, lipind doi termeni englezeşti, care numesc apa, respectiv closetul: WC. Sătenii utilizatori ai înjghebării continuă să-i spună latrină sau budă. Pun pariu că nici de diuretice sau anticonstipante nu au habar. Deşi Media ne bombardează toată ziua şi noaptea cu tot felul de remedii pentru omul răblăgit, ei, tradiţionalişti, tot la buruieni şi leacuri băbeşti apelează la nevoie. Poate să nu deţină televizor. Nu poate, sigur, lipsiţi de curent electric sau nişte nenorocite de panouri voltaice subvenţionate de Mediu.

Apropo de nivelul sărăciei, procentul la scară naţională e mult mai mare, din vreme ce avem şi orăşeni “în budă”, chiar dacă sunt racordaţi la canalizare. Aceleaşi statistici obiective ne mai spun că suedezii au depăşit de mult jenanta situaţie: sută la sută îşi fac nevoile în casă. Ce-i al lor e al lor: nu-s tocmai mulţi de tot. Or, la noi, nici măcar de amenajare rudimentară exterioară, din fundul ogrăzii, nu beneficiază tot românul. În compensaţie, unii cetăţeni mai înnegriţi de soare şi de lipsuri, din grijă părintească, din dragoste chiar, îşi cazează calul în casă. Animal de povară şi... de companie, nedespărţit precum El-Zorabul bietului beduin din pustiu. Nu fac excepţie nici şcolile. Deşi trecute pe digital, şcolile, nevoile fiziologice nu le poţi virtualiza.

Să căutăm vinovaţi, vinovăţii? Nu-i tocmai greu. Răspuns corect: noi, toţi, chiar dacă unii ar fi tentaţi să întindă deget acuzator spre “gospodarul nr.1” (sau zero!), primarul. Fără a-i deroba de vină, nu sunt singurii în care să arunci cu piatra. Îşi fac şi ei nevoile pe unde apucă. Bani să iasă, mai ales sub forma parandărătului în procente consistente. Că ăştia nu au miros, constata Vespasianus Imperator, inventatorul şi exploatatorul vespasianei... imperiale, trecută peste hotarele măreţei Cetăţi Eterne.

Circumscriam, într-un capăt de propoziţie, în cercul vinovăţiei, tot natul. Prea ne-am deprins, tributari unui model revolut, să arătăm mereu cu degetul spre altul. Să întindem mâna spre un “tătuc” omnipotent, care poate fi generos sau rău, inteligent sau tembel. Tatăl meu, fermier, numit pe-atunci ţăran, a subvenţionat statul cu bucate şi şapte copii, fără a întinde vreodată mâna spre o APIE inexistentă, nici ca idee. Sper că nu aţi uitat lozinca liberalilor bătrâni “Prin noi înşine”. Reiteraţi-o, aplicaţi-o, oameni buni, liberali şi neo liberali sau chiar neliberali! Prea ne-am inculcat în statut de cârcotaşi. A nu uita, nu toţi gândesc la fel. Şi asta nu-i tocmai rău.

O casă de creştin, pe măsura timpului, cu toate dotările moderne, îşi poate face loc şi în perimetrul satului. Exemplele nu sunt puţine. Dar, pentru asta, trebuie să-ţi deschizi şi mintea, nu numai punga. Nu puţini iau taurul de coarne. “Nu există nu se poate!” ne asigură, printre zâmbete diafane, uşor ridate, “Zâna surprizelor”, pe postul TV naţional. Un sistem patriarhal specific ţării, mai vechi, potenţat şi supralicitat de Nea Nae, să întinzi mâna şi să aştepţi mila unui “tată mare” sau “tătuc”, s-a dus pe apa Sâmbetei. Tributarii unei mentalităţi, nu puţini dintre români mai privesc cu nădejde (deşartă!) spre Dealul Cotrocenilor, aşteptând un zâmbet larg şi o rază de speranţă, fie o subvenţionare a neputinţei proprii, fie prezumptiva raţie de vaccin anticovid.

E vremea imunizării, oameni buni! Statul e făcut să ia, nu să dea. Şi aşa a fost de când s-a născut, fie el sclavagist, fie “democratic”, “de drept”. Nedrept. Fără a escamota incompetenţa şi inechitatea unor conducători vremelnici, să recunoaştem că se mai poate trăi şi pe la noi. Unii o duc chiar nesperat de bine. Prosperăşi la vreme de Coronavirus, profitori ai nenorocirii celor mulţi, explodându-le afacerile nu tocmai septice. Zilele trecute, urmăream o dezbatere, având ca temă balanţa deficitară a ţării. Mulţi afirmau că nu suntem în stare să procesăm materia primă. Nu doar lemnul, dar şi grâul, trimis peste hotare spre a importa produse de panificaţie “superioare”, îndesate cu E-uri şi alte nenorociri. Da, ne dezavantajeazăşi concurenţa străinilor, care produc mai mult, mai ieftin, mai subvenţionat de stat, deşi aparţin aceleiaşi familii mari europene. Iar APIA noastră, cea de toate zilele, face doar cât poate în planul subvenţionării pâinii şi a brânzei. Totdeauna, brânza a fost pe bani. Nu este neimportant pe câţi.

Şi totuşi, continui să cred că se poate mai mult. Important e să ne ştergem lacrima şi să ne suflecăm mânecile. O femeie vrednică, dintr-un sat vecin satului meu, a întemeiat o făbricuţă de procesare a merelor, ca o farmacie. Îi merge bine. Tot prin zonă, un întreprinzător a întemeiat o pensiune în inima pădurii, în munte. Un proiect superb, cu apa unui pârâiaş barat care trece pe sub căsuţele de vacanţă şi susură poveşti. Nu lipseşte nici piscina, încălzită cu panouri solare, nici bazinul de înot în aer liber. Are şi un nume inspirat, dar cu deplină acoperire: Ozon. Molizii şi brazii falnici care o înconjoară oferă, pe gratis, oaspetelui necesarul de... ozon. Ambele investiţii pe cont propriu, fără fonduri naţionale sau europene, rambursabile sau nerambursabile.

Mă tot mir cum de mai ştim produce băuturi alcoolice. Nu neapărat prin “furnale” tradiţionale, vechi de când e lumea, cât procesarea strugurilor. Ramură industrială, mă rog, economică pe care nu am distrus-o încă.

Nu-i izbutise nici străbunului Deceneu. Şi continuă să fie rentabilă, chiar dacă produsul ne mai ameţeşte. Sau accentuează ameţeala. Şi mahmureala.

Concluzie: “Trăiesc acei ce vor să lupte,/iar cei fricoşi se plâng şi mor...”. George Coşbuc, “poetul ţărănimii”.

Lasă un comentariu