- Unde duci boul ăla? întreabă un șmecheraș de oraș, întâlnind pe ulița satului un țăran care își trăgea de funie văcuța.
- Nu-i bou, îi vacă! îi răspunde politicos omul.
- Nu cu matale vorbeam, bade. Vorbeam cu vaca...
Dincolo de anecdota tendențioasă, adevărul e că, în lumea noastră postmodernă și postcreștină, tot mai rar ne iese în cale un bou. Un bou adevărat, nu întruchipări mai mult sau mai puțin umane, beneficiind de sensuri figurate, menite a ironiza un semen, fără a conștientiza nedreptatea care i se face... boului, blânda rumegătoare patrupedă, prin comparație. Caracterizare indirect liberă: “X e un bou!”. Sau interpelare: “Domnule, ești bou!”. Reabilitarea animalului de povară este obligatorie, mai cu seamă în contextul rarefierii speciei, amenințată cu extincția, cum a fost sortit nu puținor specii ale regnului animal, categoria necuvântătoare. Dacă asfaltul îi este strict interzis boului, nu mai străbate cu pasul său greoi și molcom nici ulițele care doar visează la un veșmânt asfaltic în satele rămase în urmă prin “grija” edililor, debranșate de la acest veac și cătând în susul timpului curgător. Nu știm ca un bou să fie preferat ca animal de companie, neîncăpând nici măcar în vilele ce măsoară kilometri pătrați, stăpânii snobi preferându-i fiare exotice, de la tigru la crocodil. Nici țăranul nu i-a conferit acest statut, fiindu-i mai mult animal de campanie decât de companie, chiar dacă își petrecea mai mult timp în compania animalului decât a nevestei. În stare de necesitate, un vițel nou-născut beneficia o zi - două de căldura din bucătăria țăranului întru întremare, să-l pună pe picioarele proprii.
Așadar, bietul bou a ajuns rara avis, palidă apariție retro scanată de memoria maivârstnicului, revăzându-se flăcău “pocnind din bici pe lângă boi” sau pogonici , ajutându-și după puteri tatăl ieșit la arat, cu plugul tras de boi. Continuă să tracteze căruța încremenit în muzeu, într-un tablou nemuritor semnat de Grigorescu. și dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, tot omul i-a deturnat destinul, stopându-i brutal evoluția. Putea fi taur, să bucure juninci focoase, veritabil macho, ori să ridice în picioare cuconet în arena coridei. Departe de asemenea destrăbălări, cu gândul la țarină, gospodarul avea nevoie de bou. Jugănit (castrat), animalul fioros a devenit docil, blând, supus ca un eunuc. Trage la jug până la epuizare, mereu harnic, deși mai lent în mișcări, masiv fiind. Bun executant, ferit de trufia inițiativei personale. Nu iese în stradă doar la porunca stăpânului, în stare de necesitate sau de urgență a ogorului. În timpul liber rumegă. Îl poți compara cu măgarul? La o analiză corectă, comparația nu stă în picioare. și urecheatul cară poveri peste puterile sale modeste, dar se mai și revoltă. Ați văzut vreodată un măgar scos din fire? Nu. Să te ferească Dumnezeu să te afli în preajmă. Rage ca turbat - “ca un măgar” -, fioros și afon, lovește cu copita în stânga și în dreapta, face țăndări tot ce-i iese în cale, obiect neînsuflețit sau chiar ființă, până atunci însuflețită. Or, boul n-ar face așa ceva nici mort.
O altă abordare “de duh” transpune boul în fața unei bariere întruchipând Legea. Dulăul sare bariera-lege fără ezitare. Jăvruța se fofilează pe sub ea, doar boul se oprește cuminte în fața barierei. Oare, procedează corect, sau nu, respectând legea? În caz afirmativ, de ce este ironizat? Oare, nu tot de aria calomniei ține? E drept, contextul politico-social actual nu-i validează abordarea, când legea n-o respectă nici legiuitorul însuși (vezi legea cu majorarea punctului de pensie, a Autostrăzii Unirii ș.a.). Exceptând boii, s-a diminuat drastic și respectul pentru stat. Mai ieri, românul era în stare să-și dea duhul la coadă, la Finanțe, din prima zi a Anului Nou, spre a-și onora datoriile față de Stat. Care stat, capabil să încaseze o treime din datoriile contribuabililor mari și mai mici, îl apăra de dușmani (“arză-i-ar focu!”) virtuali și de virusuri reale și rele, ucigașe. Care stat face cât și ce poate, fiind și el numai un om. Sau trei, la pandemie. Numai că, revenind la bou, calitățile evidente au devenit defecte, datorită sau din cauza cârcotașilor și a conspiraționiștilor. Bou-i tot bou. O mare nedreptate i se face. Ruptură evidentă între esență și aparență. Oare nu tot blândețea și bunătatea lui l-au propulsat și în mitologie? Ce-i drept, Boul Apis, fiul zeiței Issis, era... taur.
Dă-ne, Doamne, boi adevărați, harnici și blânzi, îndelung răbdători și toleranți, empatici inclusiv cu... exploatatorul său. Sau întoarce-i pe cei ce pasc pe pășunile celeste. Reabilitarea boului este obligatorie. Mare nedreptate îi făcu și conu' Alexandrescu Grigore, fabulistul, alegând “al Doamnei Vaci fiu”, drept prototip al aroganței, arivismului și nesimțirii. Cu atât mai lăudabil efortul unui poet contemporan de a-l repune în lumina corectă întru rugă atipică dar sinceră:
Fă-mă Doamne bou!
Pe deal
Un bou păștea în tihnă
și niciodată spini sau pălămizi
El era bou și își alegea cu grijă hrana...
Dar noi,
Noi nu nici boi...
Fă-mă Doamne bou!
Cu asentimentul autorului, am redat integral “rugăciunea” poetului Iacob Coman, RECREARE.
Foto: Nicolae Grigorescu - Car cu boi
