OPINIA GAZETARULUI ROMÂN - SOMNUL DE MOARTE AL UNEI NAȚIUNI ÎN METASTAZĂ (VI)

Nemții abia așteptau să dărâme zidul, să se reunească și să impună federalizarea Europei, americanii erau interesați de resursele din Kosovo și de un scut anti-Est, pe axul Marea Neagră - Marea Baltică, francezii de francofonie și de remodelarea și dezvoltarea puterii lor strategice, alcătuind, împreună cu rivalii lor de totdeauna, nucleul dur al Uniunii Europene, ceilalți, toți și fiecare în parte, de noua lor condiție în sistemul global etc. etc.

În doar câțiva ani, economia României a fost complet anihilată, industria de apărare ucisă prin nefinanțarea armatei și, deci, prin lipsa de comenzi, ca și prin distrugerea industriei țării, a centrelor de cercetare, a producției interne. Or, se știe, nu poți avea o industrie de apărare competitivă, dacă nu ai o industrie națională puternică și o cercetare științifică pe măsură. Iar toate acestea s-au făcut nu doar de către străini, ci mai ales de incultura politică, de prosia și trădarea celor care au fost, în acești ani, la butoanele strategice ale conducerii României.

În aceste condiții, reforma armatei, concepută ca modalitate de a moderniza, a devenit calea cea mai sigură de a distruge. Nu a existat niciun fel de reformă, ci doar o restructurare distructivă și chiar criminală. Potrivit concepției acestei reforme, efectivele au fost reduse drastic de la peste 300.000 de militari la 70.000, marea majoritate a cadrelor militare, de ordinul zecilor de mii, a suportat un proces de disponibilizare extrem de virulent, mai drastic chiar decât cel de la finele celui de Al Doilea Război Mondial. Desigur, unii s-au bucurat de acele salarii compensatorii, crezând că își pot crea un suport economic, cu cei 150-200 de milioane de lei, pentru a-și lua viața de la început, într-o economie de piață extrem de agresivă, de dură și de ticăloasă.

Cazărmile părăsite au fost date primăriilor sau cui s-a nimerit (cele mai multe sunt, azi, într-o stare jalnică, așa cum este și sistemul de irigații, cum sunt și urmele în ruină ale întreprinderilor industriale ale României, cum este și viața românilor care au mai rămas prin țară să deservească marketurile și corporațiile străine, care au pus stăpânire pe tot: resurse, pământ, oameni, apă și aer), doctrina militară națională a fost făcută varză, iar noua doctrină - cea de alianță - a transformat pur și simplu falnica armată română într-o structură de nișă, un fel de șoricel mecanic, cu misiunea de a acționa în unele dintre teatrele de operații ale lumii, cu o instrucție centrată pe gestionarea crizelor și conflictelor și nu pe apărarea țării spre toate orizonturile. Educația patriotică și militară a tineretului realizată cândva într-o armată națio-nală temeinică s-a prăbușit și ea, lăsând loc educației de clan, individualismului deșănțat, liberalismului cretin și vulgar și altor racile ale așa-zisei societăți deschise.

Și, bineînțeles, nimănui nu-i pasă. Nimeni nu se gândește la rolul pe care îl avea și trebuia să-l aibă o armată într-o țară aflată cândva între trei mari imperii și supusă pe vecie presiunilor create de aceste imperii. Vecinii României - toți fiind, de fapt, populații migratoare războinice sedentarizate - nu sunt prietenii României, ci doar vecinii ei, care abia așteaptă un nou dictat de tipul celui de la Viena din 1940. Tot de la Viena. Chiar dacă, în noile condiții ale federalizării Europei, pare puțin probabilă o astfel de eventualitate. Puțin probabilă, dar nu imposibilă.

Fără o putere economică remarcabilă, fără un potențial uman de cea mai înaltă calitate, fără o educație corespunzătoare, fără o cultură temeinică, fără unitate națională și fără o putere militară capabilă să apere țara spre toate orizonturile, cu sau fără sprijinul aliaților, este puțin probabil ca țara să poată supraviețui. Faptul că face parte din Uniunea Europeană nu-i asigură nici suveranitatea, nici integritatea teritorială, nici independența, ci dimpotrivă. Europa nu cultivă spiritul patriei, naționalismul luminat, legea pământului, ci regionalizarea și federalizarea, resubjugarea națiunilor unor centre de putere europeană, care sunt tot acolo unde au mai fost.

Conducerile românești de după 1990 n-au făcut altceva decât să oblige populația să plece din țară în căutarea unui loc de muncă, adică de slugă, să cedeze finanțele și economia țării băncilor străine, corporațiilor sau intereselor de tot felul, numai românești nu, să dezbine populația care a mai rămas, să creeze o teribilă forță antiromânească chiar din românii plecați peste hotare și, în final, să aducă țara pe marginea prăpastiei.

Mai mult, câțiva dintre moldoveni vor Moldova lui Ștefan cel Mare, separată de România, câțiva dintre ardeleni vor un Ardeal independent, separat de Miticii de la București, pentru că, chipurile, Ardealul ar fi mai civilizat și mai cu moț decât restul României, tocmai pentru că a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar, așa cum, de altfel, cred și unii dintre ceilalți români, care nu sunt ardeleni.

Președintele actual al României - antiromânul perfect, un lup îmbrăcat în piele de lup și nu de oaie - nu face altceva decât să provoace, să susțină și să întrețină această dezbinare. Totuși, românii (a se citi mașina de voturi), cei de peste tot, îl votează în continuare, liberalii îi atacă, în modul cel mai vulgar și cel mai agresiv posibil, cu ură și dispreț, pe pesediști, pesediștii se atacă între ei, useriștii aduc aminte de perioada extremismului tineretului violent din Germania, dar și din România, care a precedat cel de-Al Doilea Război Mondial, rupți complet de realitățile țării. Ei cred că pot salva România, distrugând-o.

Proiectele de țară clamate, când de unii, când de alții, sunt niște nimicuri în comparație cu valorile distruse, cu tragedia populației alungate (România este pe locul doi în lume, după Siria - care se află în război de mai bine de cinci ani -, în ceea ce privește fenomenul emigrației), cu devas-tarea economiei, culturii, educației și modului nostru de viață.

Nimeni nu face mai nimic pentru a opri tăierea pădurilor țării, chiar dacă o mână de lucrători din silvicultură și-au pierdut viața încercând să oprească criminalii pădurilor României, pentru repunerea agriculturii românești în drepturile ei, pentru refacerea potențialului economic, cultural și intelectual al țării, pentru controlul resurselor strategice. O țară contează pentru sine, în sine și în lume, nu după caii verzi pe care-i visează politicienii români, hibrizi sau alogeni, ci după puterea ei reală (economică, politică, intelectuală și, bineînțeles, militară), după cultura, onoarea și demnitatea ei națională, după capacitatea ei de a crea și cultiva relații trainice cu vecinii și cu toate țările lumii, benefice pentru ea și pentru partenerii săi.

Dacă ai putere, contezi, dacă n-ai, nu. Nimic și nimeni nu poate exista și rezista sub semnul duratei, dacă nu au putere și resurse. România nu mai are nici resurse (le-a cedat la alții), nici putere, și cu atât mai puțin putere militară. Armata nu mai are resurse de mobilizare, nu are efective, nu are rezerve mobilizabile, nu are armament destul, nici tehnică de luptă performantă, nu are nimic, în afară de pieptul de aramă al românului milenar. Tehnica de luptă este cumpărată cu bani grei din vechiturile altora, iar politicienii cred că nu avem nevoie de o putere armată, de vreme ce suntem în NATO, nici de putere economică, de vreme ce avem corporații străine, nici de resurse, de vreme ce nu avem cu ce le prelucra și folosi, nici de inteligență, de vreme ce inteligențele țării iau drumul marilor capitale care le plătesc mai bine, nici de istorie, întrucât istoria nu produce bani pentru buzunarele lor, ci doar nostalgii (patriotarde, le zic unii dintre ei), de vreme ce lumea se îndreaptă spre hiperism, globalizare și cognocivilizație, ci doar de nimic, pentru că nimic, în concepția lor, înseamnă infinit blajin și lipsă de griji.

Incultura lor politică și strategică este strigătoare la cer. Nu le pasă de nimic, în afară de o gâlceavă veșnică pentru a cuceri și menține, cu orice preț, puterea. Fără să-și dea seama că, de fapt, putere înseamnă asumare de responsabilități uriașe. Aici, neglijența, abuzul, lăcomia, aroganța și, mai ales, lipsa de creier, înseamnă nu doar dezastrul tău, ci și dezastrul țării tale.

(Va urma)

Lasă un comentariu