În ziua marcată cu simboluri în formă de inimă, reprezentanți ai comunității românești din regiune s-au adunat la un alt simbol - al durerii și martirajului, înălțat în Lunca Prutului, lângă localitatea Lunca, unde în ianuarie-februarie 1941 au căzut, secerați de mitralierele grănicerilor sovietici, simpli săteni români, care au încercat prin trecerea frontierei să scape de regimul bolșevic odios. Masacrul de la Lunca a intrat în istoria suferințelor neamului românesc. Această filă este recitită mereu, ca Evanghelia în timpul serviciului divin, când în fiecare an, aici, la Lunca, se organizează acțiuni de doliu întru pomenirea martirilor neamului, care cu prețul vieții au plătit pentru dorința lor firească de a trăi într-o societate liberă.
În anul 1992, în Lunca Prutului a fost ridicată prima cruce, cioplită din lemn de stejar din Codrii Cosminului. Cu câțiva ani în urmă, în 2016, ea a fost înlocuită cu un monument, tot în formă de cruce, înălțat la inițiativa și cu susținerea Primăriei satului Mahala, căci majoritatea românilor bucovineni, care au riscat să treacă frontiera și să ajungă în România, au fost anume din această localitate.
Parastasul a fost oficiat de un sobor de preoți în frunte cu Mitropolitul Longhin, arhiepiscopul Mănăstirii Bănceni. La pomenirea jertfelor nevinovate au participat reprezentanți ai organelor locale, Consulatului General al României la Cernăuți, în frunte cu Consulul General, Irina Loredana Stănculescu, ai societăților național-culturale ale românilor din regiune, activiști ai vieții publice și ziariști. Cernăuțeana Tatiana Golciuc a notat în contul său de Facebook: “Ne-am adunat la crucea înălțată în locul sângeros din Valea Plângerii din satul Lunca, pentru a-i pomeni pe martirii neamului, pe cei căzuți aici... Aici și-a curmat viața și străbunicul meu, Ilie Avrumuțoaie, care avea ceva mai mult de 40 de ani, avea familie, soție și 7 copii, avea casă și grădină. Pe pământul lui trăim și azi... este încă fântâna lui, și nucul bătrân, care dacă ar avea gură să vorbească, ne-ar povesti câte lacrimi a vărsat bunica împreună cu frații ei, rămași orfani de tată, străbunica, care până la sfârșitul vieții a purtat doar haine negre și tristețea din ochii ei nu a mai dispărut niciodată. Dumnezeu să odihnească în pace acele suflete nevinovate a căror viață a luat sfârșit aici, în noaptea din 6 spre 7 februarie anul 1941...”.
Ne bucură faptul că măhălenii, românii din alte sate din Valea Prutului nu uită drumul spre acest loc sfânt. Dar ar trebui bătătorit și drumul spre fondurile de arhivă. Fostul arhivist, în prezent directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, Petru Grior, a menționat:
- Dacă în privința evenimentului tragic din 27 ianuarie 1941 aproape totul este clar, în privința tragediei din 7 februarie există mai multe momente neclare, neclarificate până la capăt. Arhiva regională nu dispune de asemenea documente. Ele trebuie căutate la arhiva organelor de interne, fiindcă atunci grănicerii erau în subordonarea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne. Iar acestea, după cum se știe, nu au transmis Arhivei regionale documentele respective. De asemenea, ele trebuie căutate și în arhiva Detașamentului de grăniceri nr. 97 din Cernăuți, din componența căruia făcea parte Pichetul de grăniceri nr. 25 de la Lunca, cel care i-a oprit cu foc pe sătenii dornici de libertate. Numele tuturor acestor martiri trebuie identificate.
