Fiecare om are dreptul de a-și alege religia, credința, de a respecta tradițiile care vin odată cu ele. Și, ținând cont că ne mândrim cu faptul că suntem civilizați, ar trebuie să ne respectăm unul altuia tradițiile și credința.
Două cuvinte care merg mână în mână și, totuși, a cunoaște tradițiile, a păstra obiceiurile nu înseamnă neapărat că ești un bun creștin. Fiecare dintre noi, cunoaștem, fie din familie și educația primită în sânul ei, fie că am preluat din auzite, din „mers”, tradițiile, în general, sau măcar câteva dintre ele. Ce hotărâm să facem cu ele, dacă hotărâm să le onorăm, este o decizie pe care o ia fiecare, în parte, ca individ, ca familie, ca grup sau societate. Majoritatea cunoaștem tradițiile Crăciunului și mă refer la esența lui, nu la forma comercială de astăzi, cunoaștem tradițiile Paștelui, a posturilor și a multor altor sărbători creștine. Bunicii, părinții noștri au avut grijă să ni le cultive, să le păstreze și apoi să ni le dăruiască ca făcând parte din viață. Din păcate, cu fiecare zi care trece, tradițiile se sting, iau forma comodă a vieții pe care o trăim. Dar, încă mai există, spre bucuria sufletelor noastre. Ei bine, Credința nu se dăruiește, nu se cultivă prin educație, Credința pur și simplu se simte, prin esența ei, în esența noastră, care este sufletul. Da, putem merge la biserică, pentru că așa cere tradiția și așa am fost învățați în familie, putem spune o rugăciune, pentru că așa ne-a spus bunica și mama să facem, în fiecare seară, dar putem să le facem doar ca o tradiție, ca un ritual, ca o aparență sau, uneori, chiar ca mod de socializare. Dar asta nu ne face creștini. Credința cere iubirea aproapelui ca pe tine însuți, tradiția cere prezența de spirit și amintirea sărbătorilor în familie, când mergeam cu familia la Biserică, de Paște, să luăm lumina și apoi ne întorceam acasă, să luăm masa. Ei bine, aceste două cuvinte, tradiție și credință, trebuie să se completeze unul pe altul, ca să le putem înțelege adevărata valoare. Putem „trece” pe la Biserică în fuga noastră de fiecare zi, putem spune o rugăciune în fugă, pentru a ne liniști sufletul că am făcut-o și pe asta, dar nu putem iubi în fugă, nu putem fi creștini pe fugă. Degeaba am sărbătorit Crăciunul, cu mese îmbelșugate, dacă am uitat ce sărbătorim, degeaba luăm Lumină de Paște, dacă nu înțelegem ce reprezintă acea Lumină, degeaba ne punem cele mai frumoase și elegante haine pe noi, dacă sufletul ne este gol, rău, urât și rece. Tradițiile „îmbracă” Credința, așa cum iubirea și bunătatea ne îmbracă sufletul.
Neamul nostru românesc este plin de frumos, de istorie, de tradiții și credință. Strămoșii noștri erau oameni cu frică de Dumnezeu, oameni care au cultivat și respectat tradițiile, oameni care cunoșteau, cu adevărat, ce înseamnă să fii un bun creștin, un om bun cu adevărat. Literatura noastră, istoria, au scos în evidență aceste calități ale poporului nostru. Dumnezeu a fost alături și de Creangă, și de Păunescu și de mulți alții. Domnitorii noștri au ridicat biserici care și acum dăinuiesc și vorbesc despre Credința neamului nostru. Brâncoveanu a fost ucis pentru că nu a vrut să se lepede de credința lui. Exemple ar mai fi.
E frumos și firesc să respectăm tradițiile, dar e foarte important să le transmitem generațiilor care vin după noi, cu convingerea că, Credința este cea care reprezintă baza tradițiilor. Un om frumos nu e neapărat bun, dar un om bun, întotdeauna va fi frumos!
