O ADEVĂRATĂ LEGE A SALARIZĂRII ESTE CEA CARE STIMULEAZĂ RĂSPUNDEREA PERSONALĂ, MUNCA ȘI CREATIVITATEA!

Este trist că, după ce România interbelică reîntregită la 1918 era gratulată cu apelativele de gânarul Europei sau America Europei, deci, după mai bine de o sută de ani, aceeași țară bogată a ajuns să fie catalogată codașa Europei, din toate punctele de vedere, fie că este vorba de economie, dezvoltare, educație, nivel de viață sau sănătate. Și pentru a nu cădea în capcana veșnicei moșteniri pe care suntem obișnuiți să o invocăm, ori de câte ori vrem să ne motivăm neputința, trebuie să amintim că în perioada hulitului comunism, cu toate inerențele acestuia, România a cunoscut cea mai puternică dezvoltare, ea fiind catalogată, prin ritmul de dezvoltare atins, Japonia Europei.

Așadar, căderea noastră în van, pe care o simțim din plin, și acum, aparține fără îndoială perioadei de după 1990 și până în prezent, și ea nu poate fi atribuită predecesorilor noștri, care, la revoluție, aveau în băncile României un plus de 3 miliarde de dolari, iar alte miliarde de încasat din export, ci nouă înșine, prin modul în care noii veniți la putere și-au pus în practică “interesul, priceperea și dăruirea” în orientarea mersului nostru spre capitalism. O societate pe care am traversat-o și noi cândva, dar nu în perioadele ei faste, și care, la nivel global, și-a schimbat din mers fața, atât în formă cât și în conținut, de teama comunismului apărut pe piață drept un gropar al acestuia, noul capitalism devenind și pentru noi, cei dinăuntrul Cortinei de Fier, un vis și o oportunitate.

Evident că, în acest context, noi toți, sau majoritatea covârșitoare a românilor și-au dorit, atunci, în 1989, înfăptuirea acestei cotituri în speranța că lărgirea sferei libertății de acțiune ne va face mai înțelepți și mai participativi la făurirea propriului nostru destin. Credem că în acele momente de cumpănă, fiecare, în felul nostru, ne-am pus speranța în înfăptuirea unei dorințe mai personale. Ca bun cunoscător al Occidentului turistic, speram că, în cel mult cinci-zece ani, România va fi împânzită, de la un capăt la altul, de o puternică rețea de autostrăzi, pe care să circulăm în voie, și noi, românii, dar și străinii, transformându-ne țara într-una din cele mai frumoase destinații turistice ale Europei. Intrând în circuitul occidental, până la urmă vestea de țară frumoasă , bogată și primitoare ne-a mers hăt departe, și prin America și Australia, dar ce folos, de vreme ce hărțile cu autostrăzile noastre stau mereu bătute în cui, prin birourile celor mai importanți decidenți politici și guvernamentali, obișnuiți să le scoată la vedere doar în perioada campaniilor electorale, peste care apoi se așterne din nou negura tăcerii pentru încă patru ani.

De ce nu se agață nimeni de ele, ca și de alte mari obiective industriale, agricole, spitale etc., menite să ne asigure noua dezvoltare, decât cu chiu, cu vai, sau cu țârâita, de ochii lumii ? Pentru că ele solicită multă trudă, cu care noii noștri aleși nu sunt obișnuiți. De asemenea, ele sunt mari consumatoare de voință politică și de eforturi de inteligență, de care nu prea dispunem din 1990 încoace. Apoi de mulți bani pe care, de asemenea, nu-i avem, cu excepția celor primiți de la UE. Iar dacă aceștia vor fi cheltuiți în astfel de domenii, ei nu vor mai rămâne pentru împărțeală, deoarece politrucii noștri și acoliții lor guvernamentali n-au timp să aștepte rodul acestor investiții care se va simți, în cel mai bun caz, peste cinci , zece sau cinsprezece ani, când, poate, nu vor mai fi la putere. Setea lor nemăsurată de îmbogățire nu le permite acest lux.

Setea aceasta nemăsurată de îmbogățire și de putere, doar pentru a-și atinge scopul meschin de a deveni bogați peste noapte, în vreme ce adevărații capitaliști trebuie să-și aștepte rodul strădaniei lor de buni întreprinzători, cel puțin 10-15 ani, și-a pus amprenta pe mersul alandala al societății românești, cu întreg cortegiul de suferințe al unui popor care trebuia să aibă un cu totul alt destin. Ca urmare, nici procesul repartiției veniturilor către populație, care stă la baza nivelului de trai al fiecărei familii sau individ, atât de mult discutat, nu putea să se desfășoare sub alte auspicii decât cele ale arbitrariului, ale voinței politice și fără nicio legătură cu participarea la crearea lor. Pentru că producem puțin, prin reducerea drastică a sferei de activitate a industriei și agriculturii, a sectorului de construcții, în urma devastatoarelor demolări de fabrici și uzine și a privatizărilor păguboase, România s-a trezit, în scurt timp, cu un exces de forță de muncă înalt calificată, care pentru a putea trăi a fost nevoită să emigreze în terțe țări, contribuind din plin la prosperitatea acestora și la sărăcirea noastră. Exodul a fost și este atât de mare încât România are cei mai mulți cetățeni în exil din lume, cu excepția Siriei, unde a avut loc un război dezastruos. Este vorba de circa 5 milioane de români, aflați la vârsta maximă a creativității. Ce s-ar fi întâmplat cu sistemul nostru de asistență socială dacă aceștia ar fi rămas acasă, pe post de șomeri, este greu de imaginat.

Neavând capacități de producție, nici PIB-ul și nici veniturile economiei n-au fost și nu sunt încă îndestulătoare pentru nevoile țării și ale populației, motiv pentru care am devenit clienți permanenți la împrumuturi bancare internaționale. În plus, bruma de venituri, chiar ajustată cu aceste credite, n-a fost suficientă pentru asigurarea unei salarizări decente, România devenind țară a Uniunii Europene cu cel mai mic salariu. Poate că fenomenul ar fi fost ameliorat într-o oarecare măsură, dacă el n-ar fi fost afectat de atribuirea haotică de salarii, dar și de pensii, exclusiv după interese clientelare, fără să se țină cont de principiul contributivității, și într-un caz, și într-altul. Într-adevăr, statisticile arată că 85 la sută din banii de la buget se duc înspre pensii și salarii, ceea ce procentual înseamnă enorm, dar discrepanțele în atribuirea acestora sunt, de asemenea, enorme. Dacă pe vremea comuniștilor raportul între cel mai mic și cel mai mare salariu, la nivel național, era de unu la șase, acum se întâlnesc indivizi, și nu puțini la număr, îndeosebi din sectorul bugetar, în care raportul este de peste unu la treizeci, și chiar mai mult. De aceea, din cauza veniturilor scăzute la nivel de familie, România este țara cu cel mai înalt procent de sărăcie a populației, cu cel mai mare abandon școlar, cu cei mai mulți cerșetori, cu cei mai mulți plecați peste graniță, pentru o bucată de pâine mai bună, dar cu cei mai mulți cu pensii și salarii uriașe, doar pentru că au lucrat și lucrează în sectorul clientelar - bugetar, în structurile și instituțiile statului, acolo, unde, de obicei, se cam taie frunze la câini. Legea salarizării a lui Liviu Dragnea din 2017 a încercat să oprească plecarea medicilor și profesorilor din țară, ceea ce a fost un lucru bun, dar excesul de generozitate la împărțirea banilor nu s-a oprit aici. El a continuat în sectorul parlamentar și funcționăresc, prin primării, ministere, direcții etc., neglijând în totalitate munca din sectorul privat, acolo unde, de fapt, se produc PIB-ul, veniturile societății, și unde în mod nedrept salariul mediu este cu 45 de procente mai mic decât la stat. Aici se înscrie și majoritatea covârșitoare din cei 600.000 de lucrători cu salariu minim pe economie.

Datorită crasei inechități în privința câștigurilor salariale, țara este plină de frământări și nemulțumiri. Recentele mișcări greviste ale minerilor din Valea Jiului sunt o parte ale acestui fenomen. De fapt, întreaga țară este siderată de marea inechitate ce se practică în domeniul salarizării și al pensiilor. De aceea, o nouă lege a salarizării, de care se tot vorbește, este imperios necesară. Rămâne de văzut în ce măsură noua coaliție guvernamentală este dispusă să renunțe la clientelism, la împărțirea banilor societății, pe sprânceană, și să dea fiecăruia răsplata după muncă, aport și importanța răspunderii sociale, fără excese și părtiniri. Dar, mai întâi de toate acestea, menirea lor este să resuscite mersul economiei naționale, pentru a avea și resursele necesare , scoțând astfel țara, pe cetățenii României, din acel con de umbră, al sărăciei, în care au fost adânciți datorită foartei proaste gestionări, timp de peste trei decenii, a treburilor întregii societăți.

Lasă un comentariu