Caduc e omul slab de duh
Rătăcitor printre pretenții
Atotștiutor precum un duh
Preocupat de multe chestii.
De-l chemi pe nume...
Nu-ți Răspunde,
Iar de-l alungi, el mai rămâne,
În ciudă-ți face, c-așa se poartă
Azi
În lumea lui cadână!
Sigur că-n caducitatea-i
Străină până și de dânsul
În veci de veci n-ar recunoaște
De câte ori l-apucă plânsul!
În față-ți râde, că-și permite
Să-și facă un semn ce dă a cruce
În vreme ce-n ascuns își mușcă
Caduca-i limbă a vorbei dulce.
Încrezător în zări de stele,
Nădăjduind că zeii-ți cântă,
Te-avânți în zboru-ți simplu, sincer,
Să faci caduca-i lume sfântă.
Tu uiți însă sărmane suflet,
Naiv și bun și-atât de firav
Că un duh slăbit
Și mic ... și foarte, foarte
Pribegit printre pretenții
Doi bani nu dă pe zboru-ți sincer,
Pe zei și zări și varii atenții!
Caduc e omul slab de duh
Și nu prea ai nimic a-i face!
El vrea în sticla-i fără dop
Întru veșnicie a zace!
