Vine o vreme când nu mai poţi spune orice, când nu mai poţi scrie oricum. E ca şi cum fiecare cuvânt ar fi testamentar, ca şi cum ai lăsa o moştenire din averea ta de cuvinte de o viaţă.
Şi din aceste cuvinte fiecare trebuie să primească ceva cu care să simtă că este mai bogat, să simtă cum sufletul lui îşi întinde conturul, cum îi cresc aripi.
Pentru că scrisul înseamnăsă stai de vorbă cu Dumnezeu... Şi dacă nu vrei să stai de vorbă cu Dumnezeu, de ce să mai scrii?
Vine o vreme când ceea ceţi se întâmplă nu ţi se mai întâmplăţie, ci numelui tău.
Poate că pe unii îi va intriga „îndrăzneala" mea de a pretinde că stau „la taclale cu Dumnezeu". Blasfemie, vor striga alţii.
Volumul anterior se numea Despărţirea de înger. „Cum să te desparţi de înger?" -mi s-a reproşat. „Cine o să mai aibă grijă de tine? Cum să-ţi concediezi îngerul păzitor?". „Foarte bine, am răspuns. M-am despărţit de înger, fiindcă m-am hotărât să-mi las viaţa direct în mâinile lui Dumnezeu".
A sta „la taclale cu Dumnezeu", înseamnă a-i vorbi lui Dumnezeu, cu cuvintele poeziei, pe care am numit-o cândva rugăciune. A vorbi cu Dumnezeu înseamnă că tu spui ce ai de spus iar El te ascultăşi-ţi răspunde în felul său, în care nu are nevoie de cuvinte.
„A sta la taclale", nu are neaparat conotaţii peiorative, fiindcă a vorbi despre lucruri mărunte nu înseamnă a vorbi despre lucruri neimportante, ci despre lucruri care ţin de viaţa de toate zilele, obişnuite.
În viaţa mea poezia îşi are locul ei şi mi-am îngăduit despre ea şi prin ea să-i spun Dumnezeului meu ce mi se-ntâmplă, ce gândesc, ce nădăjduiesc.
Îi spun ceea ce mi se-ntâmplă, atunci când mi se-ntâmplă, pe limba mea, fiindcăştiu că El toate limbile le pricepe, iar ne-nţelesurile mele sunt înţelesuri pentru El.
N-am stat la taclale cu Dumnezeu decât atunci când a fost voia Lui, fiindcă toate poemele mele sunt scrise în această stare, dintr-un suflu, aşa cum ele mi-au fost inspirate, eu nefăcând decât să traduc în cuvinte mesajele pe care le-am primit.
De aceea ele au chipul şi asemănarea acelei clipe în care ai sentimentul căte desprinzi, că pluteşti, într-un zbor îngeresc, când îţi devii propriul tău înger.
Poemele mele sunt datate, nu din vanitate, nu din orgoliu, ci din respect pentru locul şi secunda în care am oprit timpul în loc, gata să spun, asemeni Faustului lui Goethe: „Opreşte-te clipă. Atât de frumoasă eşti!"
*) Nicolae Băciuţ, Când stai de vorbă cu Dumnezeu, poeme, Editura „Vatra veche", 2016
