A fost odată... nu mai e!
Suspin rănit în suflet.
Îmi amintesc culoarea lui
Ochii și amaru-i zâmbet!
Ades venea, mânat de ură,
Disperat, căzând întruna.
La pământ durerea-l dobora
Împotrivă-i se ridica furtună!
Lupi și hiene flămânzite
Se ivesc la Orizont.
Orizontul.. mort de frică,
Se ascunde-n Polul Nord!
Chiar și mintea minții înseși
Deși nu are a se teme
Fuge cât vede cu ochii
De a propriei părere!
De o strigi, nu-și mai ridică
Glasul suav, albe riduri,
Conștiința-i adumbrită
Stă să cadă... nimburi, nimburi!
Oh! Gândul meu, gândit alene
Tu tăria îți arată
Și scăpat dintre hiene ...
Mă înalță la al meu Tată!
Știu că viața-i o trădare
De la începuturi...
Gândul omului se-ndoaie
Așa cum bate-n vânturi.
Asta îi era spovada
Și, de lacrimi înlănțuite,
Vorba-i tremura arcada
Orizonturilor sfinte!
Azi s-a dus... și e ferice
Suflet izbăvit de patimi!
Polul Nord suspină dulce
Orizontu-i plin de lacrimi.
E știut că omul uită
Când e în culmea fericirii
Mâna ce i-a pus pe tâmplă
Timpul... pacea izbăvirii.
