CĂDERE MELANCOLICĂ

A fost odată...  nu mai e!

Suspin rănit în suflet.

Îmi amintesc culoarea lui

Ochii și amaru-i zâmbet!

Ades venea, mânat de ură,

Disperat, căzând întruna.

La pământ durerea-l dobora

Împotrivă-i se ridica furtună!

Lupi și hiene flămânzite

Se ivesc la Orizont.

Orizontul.. mort de frică,

Se ascunde-n Polul Nord!

Chiar și mintea minții înseși

Deși nu are a se teme

Fuge cât vede cu ochii

De a propriei părere!

De o strigi, nu-și mai ridică

Glasul suav, albe riduri,

Conștiința-i adumbrită

Stă să cadă... nimburi, nimburi!

Oh! Gândul meu, gândit alene

Tu tăria îți arată

Și scăpat dintre hiene ...

Mă înalță la al meu Tată!

Știu că viața-i o trădare

De la începuturi...

Gândul omului se-ndoaie

Așa cum bate-n vânturi.

Asta îi era spovada

Și, de lacrimi înlănțuite,

Vorba-i tremura arcada

Orizonturilor sfinte!

Azi s-a dus... și e ferice

Suflet izbăvit de patimi!

Polul Nord suspină dulce

Orizontu-i plin de lacrimi.

E știut că omul uită

Când e în culmea fericirii

Mâna ce i-a pus pe tâmplă

Timpul... pacea izbăvirii.

Lasă un comentariu