Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veșniciei noastre, încă din străvechime, începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troițe veghetoare care să ne lumineze și să ne îndrume pașii, pe mai departe, spre celălalt capăt al veșniciei. Aceste troițe au fost și vor rămâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ștefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuț, sfinți de-nchinăciune când jalea și durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină și să mai mântuie o dată jertfelnicul și oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam și țară, în ei avem chipul dătător de speranță a celui curajos și vrednic, apărător al gliei străbune, creștin adevărat, smerit și iertător, netemător în fața morții, atunci când țara e la răscruce de timpuri înșelătoare.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puși să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranță și jertfă putem schimba mincinoasa lume, făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, așa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-și pună viața în palmele lui Dumnezeu și să ne înșiruie după el, ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieții noastre și alte modele, înroiți luceferi care să ne mângâie și să aline inima și sufletul nostru cel îndestulat cu amar și tristețe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiți ai cuvântului, cei dăruiți cu har, picurați cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie și să dezmierde simțitorul nostru suflet. Și dintre toți luceferii care înstelează nopțile vieților noastre, Măritul l-a ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veșnicii în țandăra gândului și în tainițele sufletului nostru cel de toate iertător și îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simțirea și fiorul versului său să fi fost șoapta pe care însăși Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea și inima sa bună și iertătoare să le veșnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai așa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalță, ne dă curaj, putere, speranțe, ne-adună, ne unește.
Înlăuntrul unui vers el a pus atâtea înțelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar și de dincolo de ea, multe doar de el știute, simțite și pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înțelese. A trăit în amar și suferință, în bucurie și plăcere, pentru a le putea simți pe toate cu inima și sufletul, ca mai apoi din inima și sufletul său să le poată da inimi și sufletului nostru spre mângâiere, spre trăire, spre înălțare, știind că numai așa poate ajunge la noi, ca să ne înfrățim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfințirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veșnicire și mărire, lasă-ne, mărite Eminescu, să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulțumire că ai existat și că ne putem înșirui după Domnia Ta, să mergem prin lume în fală, demnitate și mărire. Și să știi, mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare, ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranță, și lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinți și veșnici acolo, în nesfârșitele grădini ale raiurilor Sale.
