FUNDAȚIA “GOJDU” (I) SCURT ISTORIC

A fost înființată de avocatul și omul politic român Emanuil Gojdu (1802-1870), prin actul său testamentar din 4 noiembrie 1869. A început să funcționeze după moartea întemeietorului, care a lăsat o parte din averea sa în beneficiul “națiunii române din Ungaria și Transilvania, care se ține de legea răsăriteană ortodoxă”.

Conform testamentului lui Gojdu, timp de 50 de ani (1871-1921) se capitalizau 2/3 din veniturile fundației, iar 1/3 se distribuiau ca burse “acelor tineri români de religie răsăriteană ortodoxă, distinși prin purtare bună și prin talente ai căror părinți nu sunt în stare, cu averea lor proprie, să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”. În perioada următoare de 50 de ani (1921-1971) se capitalizau 3/5 din veniturile anuale, iar 2/5 se ofereau ca burse studenților, precum și “tinerilor care voiesc a se califica pentru cariera artistică, preoțească și învățătorească”. În a treia perioadă de 50 de ani (1971-2021) se capitalizau 50% din venituri, din cealaltă jumătate urmând “să se ajute, după principiile de mai sus, mai mulți tineri studenți, însă atunci să se remunereze din venit și preoți și învățători săraci, cu însușiri eminente, familie numeroasă și îmbătrâniți”. În perioada 2021-2071 înceta capitalizarea acestor venituri și s-ar fi alcătuit un fond de rezervă din 1/10 a veniturilor anuale. Restul bunurilor trebuiau “să se întrebuințeze pentru orice alte scopuri religionare ale românilor de religiunea ortodoxă răsăriteană..., având în vedere prosperitatea și înflorirea patriei, a Bisericii răsăritene ortodoxe și a nației române”.

Potrivit prevederilor testamentare, fundația a fost condusă dintru început de o “Reprezentanță” alcătuită din mitropolitul Transilvaniei, ca președinte, din episcopii săi sufragani și din toți atâția membri laici. Tot din “Reprezentanță” făceau parte și alți “trei bărbați laici autoritativi, cunoscuți pentru onorabilitatea lor și pentru trezvia lor împreunată cu sentimente de devotați români ortodocși”. Fundația și “Reprezentanța” se aflau sub patronajul Congresului național-bisericesc ortodox român, respectiv sub cel al Consistoriului mitropolitan de la Sibiu. Dintre membrii “Reprezentanței” Fundației “Gojdu” de vrednică aducere aminte sunt mitropoliții Andrei Șaguna, Miron Romanul, Ioan Mețianu și Nicolae Bălan, episcopii Iosif Goldiș și Ioan Papp de la Arad, Ioan Popasu, Nicolae Popea și Miron Cristea de la Caransebeș și Roman Ciorogariu de la Oradea. De asemenea, Ioan Pușcașiu, Iosif Gali, Gheorghe Șerb, Partenie Cosma, Ioan Mihu, Andrei Bârseanu, Emilian Cioran ș.a., personalități de seamă din viața bisericească, politică și culturală a Transilvaniei.

Până în 1918, sub îndrumarea “Reprezentanței”, Fundația “Gojdu” și-a sporit considerabil patrimoniul mobiliar și imobiliar, construind la Budapesta, între str. Király și Dob, 7 corpuri de clădiri, cumpărând un imobil în Oradea, posedând secțiuni la băncile “Pești Házai Elso Takarékpénztár” și “Házai Bank” din Budapesta. Astfel ea a devenit cea mai mare fundație românească din fosta monarhie austro-ungară.

Între anii 1871 și 1918, Fundația “Gojdu” a acordat 4.455 de burse pentru studenți și elevi, în valoare de 1.117.292 florini și 1.481.458 coroane. Totodată, 928 de studenți au beneficiat de ajutoare în valoare de 80.409 florini și 344.442 coroane. Dintre bursieri îi amintim pe savanții Victor Babeș, Traian Vuia, profesorii universitari acad. Iuliu Prodan (botanist, Cluj), acad. Cornel Micloși (Timișoara), Ioan Lupaș și Silviu Dragomir (istorici, Cluj), Romulus Vuia (etnograf), Valer Moldovan (jurist), Ilie Minea (istoric, Iași), poetul Octavian Goga, ziaristul Valeriu Braniște, dr. Petru Groza, Marius Sturza, prof. la Facultatea de Medicină din Cluj, Nicolae Zigre (jurist, ministru), Aurel Vlad (jurist, om politic), apoi profesorii Teodor Neș, Augustin Hamsea, Avram Sădeanu (Arad), Aurel Bratu, Ascaniu Crișan (Sibiu), Aurel Ciortea, Liviu Blaga, Ioan Moșoiu (Brașov), Andrei Magieru (episcop al Aradului), Zeno Vancea (compozitor și muzicolog) ș.a., care au studiat la universitățile din Viena, Pesta, Graz, Berlin, Zürich, Chemnitz, Mariabrunn, Jena, Karlsruhe ș.a. Toți aceștia au făcut parte din elita intelectualității românești, au ținut trează conștiința românească și ortodoxă și au avut un rol hotărâtor în pregătirea marelui act al Unirii Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918.

După Primul Război Mondial, averea Fundației “Gojdu” a rămas aproape în întregime în Ungaria. Reprezentanța funcționa la Sibiu, iar Administrația bunurilor aflate la Budapesta își avea sediul pe str. Holló, nr. 8.

După dezmembrarea monarhiei austro-ungare, Ungaria a fost obligată - prin articolul 247 al Tratatului de pace de la Trianon - să restituie proprietarilor toate fundațiile. De bunurile Fundației “Gojdu” urmau să beneficieze românii ortodocși din România (90%), Iugoslavia și Cehoslovacia (6%) și Ungaria (4%).

Reprezentanța din Sibiu a început de îndată demersurile pentru ca Mitropolia Ortodoxă din Transilvania să își afirme drepturile legitime asupra acestei averi. În acest sens, a intervenit pe lângă Guvernul României să facă demersurile diplomatice necesare. Astfel, la 16 aprilie 1924, între România și Ungaria s-a încheiat un Acord provizoriu, în baza căruia Fundația “Gojdu” a putut dispune liber, timp de 3 ani, de averea mobiliară și imobiliară din Budapesta. Totodată, pentru reglementarea definitivă a problemelor legate de Fundația “Gojdu”, Guvernul României trebuia să invite la negocierile care urmau să se desfășoare la sediul “Reprezentanței” din Sibiu pe experții Ungariei, Iugoslaviei și Cehoslovaciei. Negocierile au început, desfășurându-se în anii 1925 și 1926, dar Guvernul Ungariei a adoptat o poziție care căuta să amâne rezolvarea acestei probleme. Astfel, în 1927 a blocat conturile fundației din băncile budapestane, obligând administrația imobilelor să depună veniturile obținute din închirieri în aceste conturi. De asemenea, tot din 1927, Guvernul Ungariei a cerut ca, pentru a restitui bunurile Fundației “Gojdu”, Guvernul României să ofere despăgubiri pentru maghiarii din Transilvania. La 28 aprilie 1930, la Paris, guvernele celor două țări au semnat un nou acord referitor la Fundația “Gojdu”. Din partea României a semnat Nicolae Titulescu, iar din cea a Ungariei prim-ministrul István Bethlen. Dar poziția Ungariei a rămas neschimbată.

După alte tratative, purtate la Cluj (1931, 1932) și București (1932, 1934) - în cadrul cărora Guvernul Ungariei a prezentat o listă cu imobilele revendicate în Transilvania - s-a ajuns la încheierea unui Acord definitiv, la 27 octombrie 1937, la București. Prin acest Acord s-a hotărât ca Ungaria să restituie României, în termen de 30 de zile de la intrarea sa în vigoare, întregul patrimoniu al Fundației “Gojdu”, pentru a fi pus la dispoziția “Reprezentanței” de la Sibiu. Patrimoniul fundației era format din: clădirile din străzile Király nr. 13, Dob nr. 16, Holló nr. 8; 678.316 pengo și 2.306 acțiuni, în conturile băncilor budapestane amintite; 600.000 coroane vechi maghiare, acordate cu titlu de împrumut de război; sumele neîncasate pentru chirii, diferite obiecte, actele, dosarele și registrele ce alcătuiau arhiva. Acest Acord prevedea, de asemenea, ca “România să predea Ungariei, într-un timp de 30 de zile după intrarea în vigoare a Acordului de față, o sumă de pengo îndestulătoare pentru înființarea unei noi fundațiuni care va fi numită «Fundațiunea de burse de studii a românilor greco-orientali (ortodocși n.n.) din Ungaria»“. Acordul - ultima reglementare a afacerilor privind Fundația “Gojdu” - a fost ratificat în 1938 de România și la 20 iunie 1940 de Ungaria. Dar el nu a fost aplicat datorită evenimentelor ce au survenit după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940.

Cel de-Al Doilea Război Mondial a avut urmări nefaste și pentru Fundația “Gojdu”, ale cărei imobile s-au degradat continuu (au fost transformate în ghetouri pentru evreii din Budapesta și în depozite de armament), iar sumele și acțiunile din bănci s-au devalorizat, datorită inflației și reformelor monetare care au avut loc în Ungaria la vremea respectivă.

Supusă vicisitudinilor istoriei și vremelnicelor stăpâniri, Fundația “Gojdu” a fost obligată să-și încheie activitatea în anul 1952, ca urmare a naționalizării samavolnice a bunurilor și imobilelor sale din Budapesta, de către statul comunist ungar.

În anul 1996, conștienți de necesitatea existenței acestei instituții, pentru a sprijini aspirațiile legitime ale tinerilor din România, precum și comunitățile ortodoxe românești din Ungaria, Serbia, Slovacia și Ucraina, ierarhii ortodocși din mitropoliile Ardealului și Banatului împreună cu un grup de intelectuali transilvăneni și bănățeni au hotărât reînființarea Fundației “Gojdu”. Fundația își propune ca, în spiritul idealurilor pe care Emanuil Gojdu le-a slujit în întreaga viață, să militeze și să acționeze pentru cultivarea valorilor culturii românești, pentru facilitarea contactelor între românii de pretutindeni, pentru încurajarea și susținerea cercetărilor în domeniul istoriei și culturii poporului român și a popoarelor vecine din spațiul comun al Europei Centrale.

Potrivit Statutului, Fundația “Gojdu” are drept scop:

“1. Perpetuarea memoriei lui Emanuil Gojdu prin elaborarea monografiei închinate personalității sale, pe baza proiectului inițiat de istoricul Ioan Lupaș.

2. Cultivarea și răspândirea valorilor culturii române în teritoriile locuite de români și în rândul națiunilor, alături de care conviețuiesc în spațiul central-european.

3. Încurajarea și sprijinirea cercetărilor în domeniul istoriei, teologiei, dreptului, filologiei, filozofiei, psihologiei, pedagogiei, sociologiei și etnografiei, care au ca obiectiv punerea în valoare a spiritualității poporului român, inclusiv prin organizarea de simpozioane și mese rotunde cu caracter național și internațional.

4. Realizarea unei baze de date cu privire la comunitățile românești din afara României și la necesitățile în plan cultural ale membrilor lor.

5. Acordarea de burse tinerilor din comunitățile românești din afara României, care să studieze în unități de învățământ din țară.

6. Acordarea de burse tinerilor din țară care să studieze în instituțiile școlare și universitare din străinătate, pentru mai bună cunoaștere a culturii și civilizației altor popoare cu care conviețuim în spațiul central-european.

7. Intermedierea și difuzarea informațiilor legate de bursele oferite de statul român și de instituții și organizații neguvernamentale pentru elevii, studenții și specialiștii de etnie română din afara României.

8. Editarea de carte românească în limba română și în limbile naționalităților din spațiul central-european, destinată bibliotecilor publice și școlare la care au acces etnicii români, precum și instituțiilor de învățământ din străinătate profilate pe cultura și civilizația poporului român.

9. Întreținerea unor relații de colaborare cu alte fundații, organizații și asociații ale românilor din afara granițelor țării”.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, Fundația “Gojdu” are nevoie de un suport financiar adecvat, fapt pentru care a inițiat demersurile necesare redobândirii bunurilor care i-au aparținut și care se găsesc la Budapesta. Astfel, prima acțiune pe care am întreprins-o pentru a ne face cunoscuți și pentru a sensibiliza autoritățile românești în vederea susținerii demersurilor noastre ulterioare s-a concretizat în realizarea filmului documentar intitulat Strada românească din Budapesta. Filmului i-au urmat apoi câteva articole pe această temă, publicate în diferite cotidiene. Concomitent cu aceste acțiuni, Reprezentanța Fundației a întocmit diverse memorii, pe care le-a trimis Ministerului Afacerilor Externe (miniștrilor Adrian Severin și Andrei Pleșu), Secretariatului de Stat pentru Culte (dr. Gh. F. Anghelescu), precum și altor instituții guvernamentale românești.

Notă: pentru scurt timp, în acea perioadă am fost purtătorul de cuvânt al Fundației de la Sibiu.

(va urma)

Lasă un comentariu