Motto: “... Alegându-te pre tine Domn în țara noastră, noi am vrut să arătăm lumii aceea ce toată țara dorește: la legi nouă, om nou. O, Doamne! Mare și frumoasă îți este misiunea! (...). Fii, dar, omul epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar Tu, Maria Ta, ca Domn, fii bun și blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. (...) Fă, dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace și de dreptate; împacă patimile și urile dintre noi și reintrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție.” (M. Kogălniceanu)
La 24 ianuarie, românii sărbătoresc Unirea Principatelor Române din anul 1859 - numită și “Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voință politică a celor două principate, Moldova și Țara Românească. Este prima etapă în crearea statului unitar român modern, proces început, practic, în anul 1848, prin uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
După Războiului Crimeii (1853 - 1856), în urma căruia Franța, Anglia și Imperiul Otoman au ieșit victorioase în fața Imperiului Rus, în anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinței de la Paris, finalizată cu o Convenție, care s-a referit și la problematica românească.
Printr-un act internațional care ținea cont doar parțial de voința românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora au funcționat cele două țări române până atunci. Reglementările au avut la bază și sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion pro-francez, care să contracareze influența Rusiei.
Practic, Convenția de la Paris consfințea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituții comune la Focșani - Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație, abolirea monopolurilor și a privilegiilor de clasă.
Deși au existat și voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureștiului drept capitală va face ca Moldova să-și piardă din influență, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 și 1858 au demonstrat dorința de unire a populației.
La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputați l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, șeful partidei unioniștilor moldoveni.
În Țara Românească, unde alegerile urmau să se țină pe 24 ianuarie, locțiitorii domnești erau antiunioniști, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureștenii au fost mobilizați pentru a susține candidatura lui Cuza.
În ședința din 24 ianuarie 1859, a fost propusă candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, devenind domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri.
În proclamația către națiune, domnitorul sublinia: “Unirea este îndeplinită, naționalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit de generațiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă și de puterile garante... Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie” (“Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României” - Nicolae C. Nicolescu, Editura Meronia, 2011).
În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
Constituția adoptată în 1866, consfințește denumirea oficială, România.
Alexandru Ioan Cuza, artizanul “Micii Uniri”, se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni, din părțile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comiși, ispravnici. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol.
Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad. A învățat până în 1831 la Iași, la pensionul condus de francezul Victor Cuenin, unde îi are colegi pe Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.
În anul 1835 obține diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept și medicină, pe care nu le finalizează, și devine membru al Societății economiștilor, de unde își va înainta demisia în 1840.
În timpul Revoluției de la 1848, Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul “Petersburg” din Iași, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. S-a aflat printre fruntașii adunării, arestați din ordinul domnitorului Mihai Sturza, însă a reușit să scape de sub pază și să fugă în Transilvania. A participat la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina.
A fost președinte al judecătoriei Covurlui între 1849 - 1851 și 1855 - 1856, director al Ministerului de Interne - în 1851, primind în această perioadă și rangul de vornic, iar în iunie 1856 este numit pârcălab de Galați, funcție din care își dă demisia, ca formă de protest față de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a reprezentat perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României și a primului guvern unitar, prin reformele sale - adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza - patriot cu idei liberale, nu radicale însă, precizează cercetătorii istorici - a pus bazele dezvoltării moderne a României. (Potrivit istoricilor, până la Unirea Principatelor și secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un sfert din teritoriul arabil al țării aparținea mănăstirilor închinate bisericilor orientale.)
Din timpul domniei sale datează și Primul Cod Penal din România (denumit și “Codul Cuza”, care prevedea - la capitolul “Despre infracțiunile privitoare la amestecarea funcționarilor publici în afaceri sau comerciuri necompatibile cu a lor calitate” - sancțiuni aspre pentru funcționarii dovediți corupți: aceștia își pierdeau funcția pentru tot restul vieții, primeau pedeapsa cu închisoarea (cu executare), dar își pierdeau și dreptul la pensie. Banii sau bunurile furate mergeau direct către spitale și casele de binefacere. Pentru judecătorii dovediți corupți “pedeapsa va fi maximul închisoarei și pierderea dreptului de a mai fi admis în serviciu pe toată viața; el va pierde și dreptul la pensiune” (pensie -n.n.).
Considerat abuziv și discreționar, regimul instituit de Cuza a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care, ulterior, au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22-11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri împotriva factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).
După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde își manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul țării, pentru aducerea unui principe străin, așa cum făgăduise și să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forțate de la 11 februarie 1866. Deși Cuza a dorit întotdeauna să revină în țară, principele Carol a considerat că nu este oportun, din cauza situației politice din acel moment.
Ulterior, Cuza este răpus de boală și se mută la Florența, însă moare la Heidelberg - unde plecase la tratament -, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani.
Este înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinței sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
În anul 1891, un țăran din comuna Ilva Mică, Vasile Eremie, a colecționat pe paginile albe ale unui calendar tot ceea ce se scrisese în acel an în ziarele românești despre ziua de 24 ianuarie.
Ziua de 24 ianuarie - ziua Unirii Principatelor Române - a fost declarată zi de sărbătoare națională în decembrie 2014, în urma unei propuneri legislative semnată de 106 parlamentari aparținând mai multor partide politice, potrivit www.cdep.ro. În expunerea de motive se arată că “24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naștere a statului național modern român și trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (...)”.
(surse și foto - azm.gov.ro, enciclopediaromaniei.ro, stiai.net, interferente.ro, ro.wikipedia.org;foto: enciclopediaromaniei.ro/wiki/Portal:Unirea-Principatelor)
Documentar realizat de ILEANA SANDU
