Motto: “Nu există nicio cale onorabilă de a ucide, nicio modalitate blândă de a distruge. Nu este nimic bun într-un război, excepție făcând sfârșitul său”. (Abraham Lincoln)
La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declara război Serbiei, fapt ce marca începutul Primului Război Mondial (1914-1918). Cele două mari coaliții militare intrate în conflict armat au fost Tripla Alianță, în frunte cu Germania și Austro-Ungaria, și Antanta, în frunte cu Anglia, Franța și Rusia. Exact cu o lună înainte, în ziua de 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-ungar, fusese asasinat, la Sarajevo, de Gavrilo Princip, student sârb-bosniac, membru al unui grup susținut de o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, deja existentă în Europa. Minoritatea sârbă era nemulțumită de anexarea, în 1908, a Bosniei și Herțegovinei, de către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă a provinciei, de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat detonatorul direct al Primului Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea “cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871. Confruntarea militară, la care au participat 33 de state de pe cinci continente, pe parcursul a 52 de luni, a fost fără precedent în istoria omenirii, ca amploare, arie de desfășurare și durată. Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către imperiul Austro-Ungar în 1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației. “Acest conflict între guvernele la putere și minoritățile lor nemulțumite a fost factorul principal al catastrofei din 1914”. (MLA/ Modern Language Association: “World War I.”) “Guvernele austro-ungar, german și țarist nu manifestau mari virtuți în materie de tratament al minorităților. Unele grupuri erau tratate mai brutal decât altele, dar peste tot minoritățile erau din ce în ce mai tentate de rebeliune, din cauza represiunii politice și a exploatării economice, ele cerând concesii. În Austro-Ungaria, unele minorități puteau privi peste frontiere la frații lor liberi, care, sperau ei, îi vor elibera și pe ei într-o zi de jugul arhaic sub care sufereau. Iugoslavii, atât din Austria cât și din Ungaria, refuzau concesiile stăpânilor lor habsburgi, căutând ajutorul Serbiei, care, sub regele Petre I Caraghiorghevici, era o națiune independentă; și românii din Transilvania, în sud-estul Ungariei, priveau peste Carpați, la România independentă, care avea un rege din dinastia Hohenzollern”.
Forțele mobilizate de România, în anul intrării sale în război (1916), în vederea atingerii scopului politic principal - realizarea statului național unitar român - au reprezentat, din punct de vedere numeric, 15% din populația țării, adică 1.083.000 de oameni. Efectivele Armatei Române, la data mobilizării au fost de 833.758 - trupa - și circa 18.000 ofițeri, ceea ce însemna 23 de divizii de infanterie și două divizii de cavalerie. Din punct de vedere al statutului de beligeranță, România a fost pe rând: țară neutră, în perioada 15/28 iulie 1914 - 14/ 27 august 1916, țară beligerantă de partea Antantei, în perioada 14/ 27 august 1916 - 26 noiembrie/ 9 decembrie 1917, în stare de armistițiu, în perioada 27 noiembrie/ 10 decembrie 1917 - 24 aprilie/ 7 mai 1918, țară necombatantă, în perioada 24 aprilie/ 7 mai 1918 - 27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, țară beligerantă de partea Antantei, în perioada 27 octombrie/ 9 noiembrie 1918 - 29 octombrie/ 11 noiembrie 1918.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei, “acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una favorabilă. În iarna lui 1916 și primăvara anului 1917, sub conducerea unor generali competenți și patrioți: Prezan, Christescu, Grigorescu, Averescu, Văitoianu etc., cu sprijinul substanțial al Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot, Armata României a fost reorganizată și instruită pe baze moderne (la acea vreme) adaptate cerințelor războiului.
Campania din vara anului 1917 a fost una de succes, reușindu-se, în faza inițială, înfrângerea trupelor Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Oituz și Mărășești. Strategii militari români intenționau să dezvolte această ofensivă, pentru a începe eliberarea teritoriului ocupat, dar izbucnirea “Marii Revoluții” în Imperiul Rus a impus abandonarea acestor planuri și trecerea din nou în defensivă. Situația pe frontul de est nu era încurajatoare, încât, după ce Rusia a încheiat Pacea de la Brest-Litovsk, cu Puterile Centrale, România a fost nevoită să ceară armistițiul, nevoită să iasă din război, și să semneze o pace separată, în condiții umilitoare, în primăvara lui 1918. Refuzul, salutar, al regelui Ferdinand, care a amânat la nesfârșit gestul formal de a semna acest Tratat, a creat posibilitatea reînceperii ostilităților, în ultimele două zile ale războiului, prezervând în acest mod statutul României, de stat, beligerant la Conferința de Pace de la Paris.
La sfârșitul Primului Război Mondial, Imperiul Austro-Ungar a fost desființat. Visul românilor se împlinea: se întrupa România Mare!
“Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor.” - scria Barbu Ștefănescu Delavrancea. Așa este. Onoare lor și veșnică amintire!
(Surse: Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013; ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro)
