Legenda spune că vechea Persie este locul ales de Adam, după izgonirea din rai, pentru că îi amintea de ținutul celest, iar iranienii susțin că Iranul reprezintă jumătatea lumii, deoarece, dacă ai trecut pe aici, e ca și cum ai fi colindat jumătate de pământ.
Când am ajuns în vechea Persie, Iranul de azi, la Shiraz regiunea FARS, ca specialist român, unul dintre fenomenele care m-au frapat, imediat ce m-am instalat prima dată la hotel și apoi într-o vilă închiriată de partenerul de afaceri cu România, a fost diferența de comportament dintre cea manifestată de mine, proaspăt venit din România, și cea a localnicilor, musulmani din tată în fiu. Îmi aduc aminte că am avut nedumeriri în ceea ce privește felul în care mă priveau cu mirare și suspiciune musulmanii, iar uneori am fost chiar contrariat de reacția lor adversă față de faptul că eram de altă religie.
În România, pe vremea aceea, trăisem timpuri grele. Fiecare dintre noi îl ajuta cum putea pe celălalt. Ajuns pe teritoriu musulman, păcatul meu, de care nu-mi dădeam seama, era că mă manifestam în același fel în Iran. ÎN INTERIORUL ORELOR DE SERVICIU, îmi ajutam colegii iranieni pentru instruirea lor, cunoașterea instalațiilor și funcționării acestora, în condiții foarte grele de comunicare și de limbă vorbită fără niciun fel de reproș. ÎN AFARA ORELOR DE SERVICIU, la fel, oriunde mă aflam, mă ofeream să ajut de câte ori era nevoie dorind nu numai să fiu util, dar și să atrag bunăvoința celorlalți. Spre marea mea mirare, ajutorul pe care-l ofeream era aproape întotdeauna refuzat, iar eu eram privit într-un fel ciudat și la prima vedere neprietenos, ca și când n-ar fi fost cazul ,,să mă bag în treburile altora”.
Trăiam zilnic cu durerea contradicțiilor dintre binele pe care doream să-l fac și interpretarea negativă a gesturilor mele. N-am înțeles multă vreme cauzele reticientei celorlalți față de mine, până când, mult mai târziu, într-o bună zi, am fost sfătuit și lămurit, în modul cel mai direct, de către un imam bătrân, empatic și cuceritor. După mai multe întâlniri, invitații și prezența mea la sinagoga lui, în care zilnic își desfășură slujba, cred că își dădea seama de eroarea în care căzusem, căci mi-a spus: “Nu trebuie să oferi nimica până nu ți se cere. Aici nu se obișnuiește ca oamenii să se bage unii în treburile altora. Fiecare cu porția lui. Așteaptă să ți se ceară ceva și numai atunci poți interveni, până atunci e bine să-ți vezi de treburile tale”. Desigur, vorbele acestea au căzut peste mine ca un trăsnet, dar am încercat să-i urmez sfatul. Așa am învățat nu numai să aștept să mi se ceară până la a oferi ceva, dar și să cer eu însumi, cu mult bun simț și fără jenă, atunci când am nevoie de ceva.
Au trecut mulți ani de atunci. Cu siguranță regulile musulman-iraniene se aplică și astăzi. Iată, deci: există lucruri care nu pot fi cerute și unele chiar trebuie să fie cerute, evidențiez doar câteva dintre ele: SE POATE CERE iertare, ajutor, un sfat pentru a fi (sau nu) ascultat, exemplul cuiva de a fi (sau nu) urmat. Se pot cere explicații, orice fel de consultații, se poate cere respectul celor din jur, preferabil a fi impus prin propria purtare. CE NU POATE FI CERUT: Nu se poate cere dragostea cuiva, mângâieri (se pot oferi, dar nu cere). Nu i se poate cere cuiva iubire, să-i fie dor de tine, mila cuiva, generozitatea cuiva, să gândească cum gândești tu, căci nici tu nu gândești ca alții. Nu-i poți cere cuiva să te țină minte. Nu poți cere uitarea cuiva... etc., etc., etc.
