* “Apărarea pământului dacic, de regele Decebal și poporul său, a fost un imn de iubire cum rar au mai înălțat popoarele moșiei lor amenințate”.
Domnilor guvernanți! Nu vindeți pământul țării. El este avuția sfântă a vrednicilor noștri înaintași. Străduiți-vă, cel puțin, să păstrați ceea ce ați găsit când ați deschis ochii și ați pus piciorul pentru prima dată pe pământul sfânt românesc. (n.a.)
Vasile Pârvan (1882-1927), mare istoric și gânditor român
***
* “Nu sunt superstițios, dar cred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un mistic. Cel care crede ca mine acumulează puteri necunoscute”.
George Enescu (18 august 1881-1955), a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. A fost al optulea copil la părinții săi. A manifestat, încă din copilărie, o înclinație extraordinară pentru muzică, începând să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, iar la vârsta de 5 ani a apărut în primul său concert și a început studii de compoziție. Primele sale îndrumări muzicale le-a primit de la un lăutar vestit, Niculae Chioru. Studiază la Conservatorul din Viena. Regina Elisabeta a României l-a admirat și i-a ascultat piesele pentru vioară, în Castelul Peleș din Sinaia. După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. Unul din elevii lui, Yehudi Menuhin spunea: “Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii... Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe”. În anul 1939, Enescu a donat Președintelui de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 lei, pentru apărarea țării. Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, s-a exilat definitiv la Paris, unde s-a stins din viață. A fost înmormântat în cimitirul Per-Lachaise din Paris, într-un cavou de marmoră albă, la poziția 68. (Cinste patrioților ortodocși români din Sărmașu și de pretutindeni, care au durat bustul marelui pianist Enescu, în panoplia personalităților naționale de pe “Dealul Comoara” al Mănăstirii Sf. Mina”.
***
* “Într-una din zile, un arici și un iepure s-au pus la discuții, ca între vecini. La un moment dat, ariciul îl rugă pe iepure să-l găzduiască puțin în cuibul său. - Fii bun, lasă-mă puțin în cuibul tău - zise ariciul - căci sunt cam bolnav și îți voi fi recunoscător! Iepurele se învoi, dar pe urmă, ce s-a întâmplat? Ariciul a început să-l împungă pe iepure cu acele lui și l-a tot împins, până l-a scos afară de tot.
Așa se întâmplă și în viața noastră cea sufletească. Lăsăm păcatul să intre în inima noastră și omoară, rând pe rând, toate simțurile noastre cele sufletești, care sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dar... “Recunoștința este o floare rară”, sau, după cum spunea George Barițiu: “Gratitudinea este o virtute foarte rară”.
P.S. Pildele lui Solomon cap. 3, vers: 1; 5-6: “Fiul meu, nu uita învățătura mea și inima ta să păzească sfaturile mele: Pune-ți nădejdea în Dumnezeu, din toată inima ta, și nu te bizui pe priceperea ta. Pe toate căile tale gândește la Dânsul și El îți va netezi toate cărările tale”.
PĂRINTELE ILIE
