Hristos ne zice că jugul Lui, adică iubirea Lui, ca de jug, aparent restrictivă și monotonă, ne face liberi! El stă, prin jugul Lui, mereu și mereu pe capul nostru, dar afirmă că tocmai asta ne eliberează. Rațiunea mea pură, ca să-l amintesc pe Kant, îmi zice că trebuie să cred în existența libertății, și nu doar ca un postulat, ci ca o realitate.
Iubirea este, așadar, un fenomen straniu pe care îl percepem fiecare în chip diferit. Ca fenomen, iubirea aparține lumii noastre sensibile, o lume a simțurilor, înclinațiilor, excitațiilor. În sine însăși, ca rațiune pură, inteligență, iubirea nu poate fi definită, ea fiind autonomă, liberă, neapărat morală. În acest domeniu abstract, în care voința umană e liberă de orice impuls al sensibilității, unde o ordine nouă domină peste gândurile și poftele noastre, ordine la care ne constrânge ideea de libertate față de cauzele determinante ale lumii sensibile (I. Kant), Wow-ul secular nu are loc. Iar jugul Domnului este tocmai o asemenea constrângere liberă, dătătoare de libertate, creatoarea unei lumi în care putem îndeplini, nu doar ca datorie morală kantiană, binele postulat de Mântuitor, devenind și noi buni Păstori.
În lumea sensibilă, iubirea poate garanta, până la un anumit grad, fericirea pământească a omului și poate provoca acel “Wow!” efemer auzit tot mai des azi pe buzele consumeristului postcreștin. Opusul lui, într-o altă lume, desigur, este șoptitul, abia rostitul “Amin” al sfinților. Dar o iubire de tip “Wow” poate fi și cauza nefericirii noastre, care crescută nesănătoasă în tine poate ucide sufletul din mine.
Libertate și necesitate! E libertatea voinței compatibilă cu necesitatea naturii umane? Sfântul Apostol Pavel s-a plâns: “nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Rom. 7,19), fiind constrâns la asta de o altă lege, o lege care se manifestă împotriva rațiunii (minții) lui (Rom. 7, 21). Immanuel Kant, făcând o dialectică a rațiunii, zice că da. Pentru că în viziunea lui există o datorie (Sollen) în a face binele, un imperativ categoric care poate și trebuie să-l ajute pe omul înrobit de lumea sensibilă, să trăiască conform rațiunii practice, care promovează binele, frumosul, etc. Adică necesitatea se lasă modelată de o libertate a voinței liberă de pulsiuni sensibile. Nu tocmai asta au căutat și realizat în viața lor sfinții?
Ce face însă omul de azi? Eu zic că pervertește libertatea și necesitatea într-un fel de “cosmotică” originală postcreștină. Preiau acest cuvânt de la Lucian Blaga, care l-a format prin contopirea cuvintelor “cosmos” și “haotic”, atunci când făcea distincția dintre conștient și inconștient (Lucian Blaga, Trilogia Culturii, Humanitas, Buc., 2018, p. 30), doar că eu pun accentul mai mult pe haotic. Omul de azi își creează un univers lipsit de norme moral-creștine, în care tronează alte legi, și anume acelea de care se teme Sfântul Pavel și care, afirmă marele Kant, vor să supună voința (cauza libertății ființelor raționale) instinctelor și excitațiilor lumii sensibile.
Chiar dacă din punct de vedere practic calea necesității naturale (aș zice eu mai biblic calea largă...) pare mai netedă și practicabilă pentru rațiune decât cea a libertății (amintesc că pentru Kant, libertate = o voință liberă supusă legii morale), totuși libertatea e necesară pentru a determina comportamentul nostru. O voință liberă nu îngăduie să i se pună în cârcă nimic din ceea ce aparține poftelor, înclinațiilor, impulsurilor sau excitațiilor din lumea sensibilă (Immanuel Kant, Întemeierea Metafizicii Moravurilor. Critica Rațiunii Practice, trad. Nicolae Bagdasar, Editura Științifică, Buc. 1972, p. 77), adică din lumea lui “Wow”, îndrăznesc să afirm. Dacă privim însă atent la lumea noastră lipsită, și e prea departe de mine gândul unei realități transcendente, până și de cerul inteligibil kantian, vom vedea că noi tocmai asta nu facem. În lumea asta imanentă totul se vrea, se cere, se pretinde a fi pervertit într-un haos total, confuzie, dezordine de prim rang.
