DICTATUL DE LA VIENA NU A SUGRUMAT VOCEA ROMÂNILOR DIN ARDEAL

La 30 august 1940, în Salonul de Aur al Palatului Belvedere din Viena, aflat peste drum de sediul Ambasadei României din capitala Austriei, s-a semnat un umilitor și nedrept “Dictat” (germ. Diktat), impus României în mod samavolnic de regimul lui Hitler și Mussolini, prin care aproximativ o jumătate din teritoriul Transilvaniei revenea Ungariei horthyste. Aceasta primea cadou un teritoriu cu o suprafață de 43.591 km pătrați, respectiv 2.667.000 locuitori, în majoritate români. Harta teritoriului răpit includea partea de nord a Transilvaniei (județele Sălaj, Bistrița-Năsăud, Ciuc și Someș), o mare parte din județele Bihor, Trei Scaune, Mureș-Turda și porțiuni din județul Cluj. De asemenea, concesiunile teritoriale ofereau Ungariei județele Maramureș, Satu Mare și Ugocsa, conform granițelor de dinainte de Primul Război Mondial.

În condițiile semnării acestui act ultimativ, în perioada septembrie 1940 - 1 ianuarie 1941, trupele maghiare au masacrat (ucis) 919 cetățeni români, 1.126 au fost schingiuiți, 15.893 arestați, la care mai trebuie adăugați, în cei patru ani de ocupație, cei 300.000 de locuitori care au fost expulzați. Cele mai feroce represalii s-au produs la Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumarna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâsa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu, Huedin, Cucerdea, Lăscud.

Dar nu numai populația românească a avut de suferit. După ocuparea Ungariei de către trupele germane, ca măsură de precauție în eventualitatea ieșirii Budapestei din Axă (obiectiv previzibil, mai ales după umilitoarea înfrângere a Armatei a II-a maghiare la Voronej, în ianuarie 1943, respectiv după ieșirea Italiei din Alianță, în vara aceluiași an), încep represaliile împotriva populației de religie mozaică din Ungaria. În perioada 15 mai -7 iunie 1944, aproape întreaga populație evreiască din nordul Transilvaniei a fost deportată în lagărele de exterminare, în special cel de la Auschwitz (148.288 persoane, dintre care peste 100.000 au fost ucise).

Din punct de vedere juridic, Documentul acceptat de partea română sub presiune, la 30 august 1940, nu avea niciun fel de valabilitate, fiindcă din partea noastră nu a fost parafat decât de un singur negociator din cei doi, nu a fost ratificat nici de rege, nici de mareșalul Antonescu, nici de vreo altă autoritate, textul său nefiind publicat în Monitorul Oficial.

Prezentăm mai jos câteva dintre formele de protest ale ziariștilor români din Transilvania, prezentate în presa vremii, în condițiile existenței unei cenzuri foarte severe la adresa oricăror manifestări ce ar fi putut afecta relațiile dintre România și țările Axei, activitate supravegheată de Serviciul Central al Cenzurii, organism condus de un magistrat militar: lt. col. magistrat Dan Pascu, prof. Nichifor Crainic conducând Ministerul Propagandei Naționale.

Ministerul Propagandei Naționale, creat de Carol al II-lea la 3 octombrie 1939, supraveghea cu atenție întreaga presă românească, iar, mai târziu, după izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, suveranul român va introduce o aspră cenzură a presei. Cei ce nu se conformau noilor dispoziții riscau să-și piardă locul de muncă, ziarele fiind interzise sau suspendate, iar ziariștii urmau să fie condamnați.

Pe data de 19 februarie 1940, în condițiile “regimului stării de asediu”, va fi instituită “cenzura publicațiunilor”. Decretul-lege asupra publicațiunilor clandestine (19 martie 1940) cuprindea mai multe articole:

* Art. 1: “Nu vor putea fi răspândite înainte de a primi aprobarea Cenzurei nicio publicație scrisă de mână, la mașină sau culeasă la tipografie...”

* Art. 2: “Este interzis tipografilor de a face tipăritura, înainte dea fi supusă Cenzurei și să fi fost de ea aprobată.”

* Art. 3: “Oricine se va fi făcut vinovat de călcarea dispozițiilor prezentei legi se va pedepsi cu închisoare corecțională de la o lună la doi ani și cu pedepsele complementare prevăzute de art. 26 din Codul Penal “Regele Carol II”, în afară de alte pedepse mai grave prevăzute de legi penale de va fi cazul, când se vor aplica pedepsele prevăzute în acele legiuiri.”

Cu toate interdicțiile impuse ziariștilor și organelor de presă din Ardeal, curajul și inteligența acestora au biruit totuși restricțiile impuse. Astfel, în ziarul Tribuna, din Brașov, apărea un fulminant articol, sub titlul “Suferințele românilor din Arabia” (8 martie 1942), în care autorul descria de fapt persecuțiile îndurate de populația românească din Transilvania! A doua zi, agenții Gestapoului percheziționau locuința gazetarului care a îndrăznit o asemenea ofensă la adresa ocupantului, iar atașatul de presă al Legației Germane înainta un protest la Ministerul de Externe de la București. În urma publicării acestui articol, autorul său este concediat din redacția ziarului și trimis în lagăr.

Dar curajul ziariștilor nu avea limite. În ziarul Ardealul, tipărit la București, era folosit un alt truc. Astfel, la “Poșta Redacției” se răspundea codificat unor așa-ziși corespondenți. Corespondenții fictivi purtau nume precum d-na M. Br. (Marea Britanie), d-ra AM. Răca (America) etc. Când veștile: de pe front erau îmbucurătoare, raportând victoriile Aliaților, cititorii erau înștiințați prin apariția următoarei reclame, invocând numele unui autor polonez tradus în românește: “Panica vine din văzduh”, de Bogoslav Kuczinski.

De asemenea, ziariștii români protestau de fiecare dată când horthiștii răneau populația românească cu jigniri impardonabile. Astfel, în ziua de 11 august 1943, baronul Atzel, ministru horthyst responsabil cu maghiarizarea teritoriilor din Ardealul de Nord, a rostit un fulminant discurs împotriva românilor la Șimleul Silvaniei. Întrucât cenzura interzicea orice atac la adresa “aliatului” maghiar, ziarul Ardealul publica următorul anunț codificat: “ROMANI nu uitați fuma BAR AȚEL (Baronul Atzel, n.n.), inaugurată în 11 august 1943, (data dușmănosului discurs, n.n.) cu concursul celebrului FRITZ (Germania, n.n.) în Piața din Șimleu. Condițiile de plată urmează. Ele ne vor fi favorabile”.

La București, ziarele ardelene prezentau cititorilor știrile cele mai importante, redate în așa fel încât să treacă de ochii vigilenți ai cenzurii. Astfel, căderea regimului lui Mussolini, în 1943, era prezentată într-un mod foarte ingenios: fotografia liderului italian era înconjurată de citate din opera lui Eminescu: “Ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate”; “Ce e val, ca valul trece”; “Era pe când nu s-a trezit/Azi o vedem și nu e” sau versuri din creația lui G. Coșbuc.

În unele articole, precum cel publicat la Brașov de ziarul Tribuna, sub semnătura E.B.M. (E. Boscu-Mălin, n.n.) la data de 27 februarie 1943, cuvinte precum CLUJ erau înlocuite cu termeni precum JULC sau chiar CERNĂUȚI. Nume interzise în perioada războiului, precum cele ale lui Iuliu Maniu sau Brătianu, erau strecurate în titluri anodine, precum “O vizită acum 40 de ani” (Ardealul, 17 aprilie 1943). În ziarul Curentul, era preluată metoda folosită de Tribuna din Brașov, ziariștii scriind articole despre suferințele românilor din Siberia (Transilvania), cauzate de neamul “RAIHGAM”-ilor și al “NAMREG”-ilor (citite invers, aceste cuvinte spun totul!).

În sfârșit, un alt exemplu edificator: Zenovie Eklișanu, cel care în 1918 era secretar al Adunării Naționale de la Alba Iulia, publica în Universul articole acide, criticând poziția autorităților de la Budapesta față de populația românească din teritoriile răpite, folosind termeni precum “o țară cu oameni fuduli” (Ungaria, n.n.), “o țară cu oameni duri și grei de cap” (Germania, n.n).

Cu ajutorul acestor exemple se observă modul “inteligent” prin care vocea curajoasă a ziariștilor s-a făcut cunoscută, înfruntând cu curaj rigorile legii marțiale și cenzura din anii de restriște ai Dictatului de la Viena.

Revista Lumea nr. 8, 2021

Lasă un comentariu