Suntem o țară bolnavă, cu foarte mulți bolnavi cronici, care nu se referă doar la o anumită categorie de vârstă, dovadă fiind numărul foarte mare de rețete pentru tratament cronic prescrise de medicul de familie, numărul foarte mare de farmacii existente și cantitățile imense de medicamente folosite de populație. Reclamele TV despre medicamente, omniprezente pe toate canalele de televiziune, cu efecte miraculoase, te pun în situația să asociezi o întâmplare cu un simptom.
Din păcate, faptic vorbind, vârstnicii noștri sunt mai sănătoși decât noi și, când spun noi, mă refer la segmentul de populație între 45 și 60 de ani. Fiecare dintre noi, ori avem un tratament pentru o boală cronică, de regulă hipertensiunea arterială, fie avem nevoie, tot a doua zi, de un antiinflamator sau un analgezic pentru o durere de cap, de spondiloză, de spate etc., etc. Știm cu toții că ritmul, stresul, starea noastră psihică și mintală sunt, în proporție de 50 la sută, principalele cauze ale durerilor resimțite de noi, fie că sunt disconforturi emoționale, psihice sau dureri fizice. Încercăm să le facem față, uneori prin indiferență, alteori prin tratamente naturiste sau cu câte un impuls dat de vreun medicament, luat după sfatul unui amic sau după vizionarea unei reclame la TV, și mergem mai departe. Organismul mai are, încă, la această vârstă, câteva resurse ascunse la care apelează, să ne ajute să mai facem încă un pas înainte. Normal că ignorarea unor simptome reale poate duce la cronicizarea unei stări, a unei boli, fie că e de natură psihică sau fizică, ceea ce nu e o atitudine bună.
Ei bine, vârstnicii noștri, părinții și bunicii noștri, bolnavii cronici ai acestei țări bolnave, au mult mai multă răbdare și mult mai multă încredere în tratamentul prescris de medic și îl respectă cu sfințenie. Așteaptă liniștiți, răbdători, în fiecare lună, prescrierea rețetei și speră... să se simtă mai bine, chiar dacă știu că organismul lor a epuizat resursele de a mai lupta cu boala, cu timpul, cu vremurile. Mai trist este când refuzul, amânarea, tergiversarea intervențiilor, analizelor sau a procedurilor le dau sentimentul că sunt ignorați, dați deoparte de societatea care... nu mai are nevoie de ei.
Astfel, cronicul devine acut, iar dacă nu e chiar o urgență de cod roșu, nu ești primit ca urgență. Un puseu de hipertensiune care poate duce la un AVC (atac vascular cerebral) sau un infarct miocardic, la prima vedere nu este un caz de urgență și totuși poate fi extrem de periculos, pentru că, după un AVC de proporții, dacă pacientul rămâne în viață, tratamentul cronic devine tratament paleativ. Creșterea glicemiei în cazul unui diabetic nu este considerată o urgență, dar o comă diabetică poate schimba tratamentul cronic în tratament paleativ. Un bolnav cu tratament pentru depresie, care are atacuri de panică și gânduri de suicid, nu este o urgență vizibilă, palpabilă, dar tratamentul cronic se poate schimba în slujbă de înmormântare.
Bolnavi suferinzi de cancer, HIV etc., etc., pe ei cui îi lăsăm? Cine decide care sunt urgențele, dle Arafat? Dumneavoastră? NU! V-ați spălat pe mâini și ați pus în cârca medicilor această decizie. Scoateți castanele din foc cu mâinile lor, cu demnitatea lor, cu conștiința lor. Sunteți medic (sau doar ați fost?), ați putut pune capul pe pernă după ce ați hotărât să fie tratate în spital doar urgențele? Credeți că cineva merge la medic din plictiseală, pentru că nu e nimic bun la televizor și nu are ce face acasă?
Sănătatea fiecărui om este urgența fiecărui medic, indiferent de specialitatea pe care o are. Coborâți din scaunul înalt al funcției dv. și intrați în tranșee alături de medici, dl doctor Arafat. Poate așa veți simți ce înseamnă responsabilitatea reală a unui medic care decide să trimită un om acasă, după ce i-a administrat diuretice si o pastilă sublingual, pentru că nu este o urgență ca, în câteva ore, același om să revină cu un AVC sau un infarct.
Tratamentul paleativ este acel care se administrează pe acei ultimi 100 de metri ai bolnavului. Poate că țara e deja pe acest tratament, dar noi, oamenii, nu acceptăm, încă, acest tratament. Noi încă mai avem treabă în această și cu această țară. Noi încă mai avem de trăit, de luptat, de simțit bucurii, dureri și dezamăgiri. Rămânem la stadiul de bolnavi cronici și vom spune PAS tratamentului dv. paleativ.
ANTONELA DUMITRACHE
