Doamna Kehaian, vecina noastră, după ce cumpănise toate viitoarele situații posibile, o dojenea stăruitor pe mama:
- Lasă-l să meargă la școala unde dorește. Ce, vrei să-l ții lângă “fusta” ta?
- Este mic, tu. Are doar 10 ani. Cum o să facă zilnic drumul ăsta cu tramvaiul până la Brașov? Este obositor. Nu-i un lucru de ici, de colea, să te scoli dimineața la cinci și să vii acasă după masă la trei-patru și asta pe arșiță, pe frig, chiar pe ger, pe ploaie, sau chiar pe furtună. Aici, la doi pași de casă, este gimnaziul comercial. Dacă-l termină, se angajează unde vrea. Dar ce mai tura-vura. Stă aici lângă mine și-s cu ochii pe el. Atât îmi mai trebuie, să pățească ceva. Nu aș supraviețui dacă li s-ar întâmpla vreun rău copiilor mei. Când va fi mai mare, va înțelege că i-am vrut binele, iar dacă va dori, n-are decât să facă și liceul comercial, la Brașov.
Târziu am înțeles de ce se temea mama. Rămăsese văduvă la 29 de ani și cu doi copii. Muncea din greu de dimineața până seara să supraviețuim. A trăit o viață întreagă cu frica-n sân ca nu cumva, în mod incidental, nouă, copiilor ei, să ni se întâmple vreun rău. Era tot timpul cu ochii pe noi și ne amintea, în repetate rânduri, de pericole stupide care pândeau la fiecare pas.
- Ai grijă când mergi pe stradă, fii atent! Când traversezi strada uită-te de o sută de ori și-n dreapta și-n stânga. Ai înțeles?
- Da, mamă. Am înțeles!
- Se desprimăvărează, nu umbla pe lângă strășini, să nu-ți cadă-n cap vreun țurțur de gheață. Ai înțeles?
- Da!
- Nu sta de vorbă cu oamenii pe care nu-i cunoști. Ai înțeles?
- Da, am înțeles!
- Să nu mergi la Tărlung, la Ochiul cocoșului. Am auzit că acolo este un vârtej mare și-i pericol de înec. Acolo, în bulboană, câțiva oameni care știau bine să înoate, s-au înecat vara trecută. Ai auzit și tu?
- Da, anul trecut.
- Nu fi tont. Nu te lua după ce spune unul și ce face altul. Deschide-ți mintea!
Și asta zi de zi, după cum o cereau împrejurările.
Adusesem din pădure un rucsac plin cu ciuperci. O dimineață întreagă am umblat cu prietenii mei prin văgăunile muntelui și-am adunat mânătărci și gălbiori.
- Mamă, uite ce am cules din pădure! Și am deschis larg gura rucsacului să-i arăt isprava mea.
Nu a spus nici un cuvânt. A apucat rucsacul de curele și încet, tacticos, s-a dus cu el în fundul curții și l-a deșertat în lada de gunoi.
- Noi nu cunoaștem care dintre ciuperci sunt comestibile și care nu sunt. Nu ne-am ocupat cu așa ceva. Dacă s-ar rătăci printre ele una otrăvitoare? Din familia lui Guțu au murit patru după ce-au mâncat ciuperci aduse din pădure de fiu-său.
Mama nu a gătit niciodată mâncare cu pește. Ne-a spus în nenumărate rânduri cum nepotul lui nenea Aldea a murit sufocat, în timp ce mânca, după ce i s-a înfipt un os de pește în gât.
Când am împlinit 14 ani, mi-a dat voie să merg la balul plăcintelor mocănești, dar mi-a spus:
- Ai grijă. Dacă vezi că se încinge ceartă între băieți, fără nici un comentariu și fără se te amesteci, vii acasă. Dacă vezi că unii beau alcool sau că fumează, vii acasă imediat. Ai înțeles?
Am absolvit un liceu de elită la Brașov. Puține școli în țară se puteau mândri cu un asemenea corp profesoral. Totul era supravegheat, totul era îndrumat, totul era apreciat. Numai așa s-a putut explica numărul mare de licențiați, specialiști în toate domeniile, pe care l-a dat școala brașoveană. În fiecare trimestru sau chiar lunar se făceau ședințe cu părinții unde se analizau rezultatele la învățătură ale elevilor. Mama nu și-a găsit timp să fie prezentă vreodată la o asemenea ședință. Domnul Mailat, dirigintele clasei și profesorul nostru de limba germană, m-a întrebat odată de ce nu participă și părinții mei la aceste ședințe.
- Tata a murit cu mulți ani în urmă, iar mama nu mai prididește cu munca, de dimineață până seara. Nu-i este ușor.
Eram în penultima clasă de liceu când într-o zi am auzit-o pe mama că mă întreabă:
- Mâine am treabă la Brașov. Care este ora cea mai potrivită să merg și la liceu, să vorbesc cu dirigintele tău?
- Ora 10, mamă. Atunci este pauza cea mare, de 20 de minute.
Am văzut-o când a intrat în curtea școlii. Mi-a făcut semn cu mâna să o urmez.
- Pe unde ajung la cancelarie? Hai, și tu!
Sala era plină de profesori. Grupuri, grupuri stăteau de vorbă. L-am zărit pe profesorul Mailat stând la fereastră, singur. Cineva i-a atras atenția că este căutat.
- Ce bine că v-ați hotărât să veniți la școală. Acuși, acuși termină băiatul dumneavoastră liceul și noi nu am stat niciodată de vorbă. Știu toată situația familiei și mai știu că nu vă este ușor. Vă rog luați loc aici, pe scaunul acesta și așteptați-mă un minut până aduc catalogul să vă arăt cum învață copilul dumneavoastră.
Mama a rămas în picioare, m-a prins de umăr și m-a tras lângă ea.
- Nu vă deranjați, domnule profesor. Nu am venit pentru asta. Cum învață este treaba lui. Am venit să vă întreb cum se poartă băiatul meu pentru că aceasta-i treaba mea.
Profesorul diriginte a rămas surprins. Era incomodat de replica mamei și stânjenit pentru că nu găsea ce să spună. În ședințele de analiză a rezultatelor la învățătură era obișnuit cu bătălia pentru note, cu dorința părinților de aș vedea copilul clasat cu media notelor cât mai în față. Nu se aștepta la un asemenea răspuns.
În cancelarie s-a făcut liniște. Toți cei de acolo și-au întors privirea spre noi, apoi s-a stârnit rumoare. Pe ici, pe colo, se auzeau cuvinte aprobative rostite din ce în ce mai puternic și mai clar și bătăi din palme în semn de încuviințare.
Dintr-un grup de profesori s-a desprins doamna Crudu, profesoara de desen. A venit la mama și a îmbrățișat-o.
Cum se poartă copilul meu, domnule profesor?
(Va urma)
ONORIU I. CORFARIU
