PRINTRE RÂNDURI

Ne trezim la viață și, la un moment dat, o numim viața noastră. Luăm contact cu acel straniu, dar dătător de adrenalină în jurul nostru, începând cu camera noastră, curtea noastră, ulița noastră….! Astfel ia naștere întâi ideea, apoi convingerea că așa arată lumea noastră!

Am crezut și credem (încă) faptul că ideile care ne trec prin cap, materie primă și singura nemijlocită a gândirii umane și, după John Locke, izvorul intuitiv cel mai sigur al cunoașterii, sunt ale noastre! Platon - idealistul a fost mult mai realist! Descartes-scepticul lega propria-i existență de imposibilitatea negării propriei gândiri. Altfel spus, pentru simplu fapt că gândim nu putem să nu existăm! Ușor de zis …! Oare câți dintre noi mai există azi cu adevărat?

Astăzi (și el al nostru) nu mai cade nimeni în fântână precum Thales filosoful, admirând cerul nostru, dar nici pământul nostru, așa precum un alt idealist mult mai realist, Aristotel, încerca să ne convingă arătându-ni-l cu mâna! O mână providențială, de altfel: am pus iremediabil stăpânire peste el! Și nu doar pe el, dar pentru cei care nu cred în existența sufletului - a sufletului nostru, e suficient doar pământul!

Pământul nostru se învârte în jurul soarelui nostru, care aparține galaxiei noastre, în care ne mișcăm, chiar împotriva voinței noastre! Voința noastră e și ea parte din ființa noastră, adusă la viață de mama noastră și educată, foarte puțină vreme, de familia

noastră, apoi, pentru tot restul vieții, de sistemul nostru social!

Femeile noastre și/sau bărbații noștri, copiii noștri, bunicii… se duc uneori la biserică să se roage! E Biserica/biserica noastră, preotul nostru… Aici îi avem pe Sfinții noștri! Și ei au fost odată cu trupul în lumea noastră, dar acum se roagă pentru noi din lumea noastră viitoare! Cei care nu cinstesc Sfinții au un “nostru”- o “noastră” mai puțin!

Tot azi avem de a face cu o pandemie! Și ea a devenit a noastră! Stând, totuși, strâmb și judecând drept, se naște simpla, provocatoarea întrebare: (în ce măsură) mai sunt zilele noastre ale noastre? E o bună întrebare!? Nu e a mea, ci a noastră.

Am putea începe acum un discurs metafizic vizavi de problematica posesivului “nostru”, dar sunt convins că nu ar schimba cu nimic lumea noastră, familia noastră, gândirea noastră, ethosul nostru… Sau, poate, mă înșel! Sunt și eu unul din bărbații noștri, educat de sistemul nostru și hrănit la piept de mama noastră! Toate “câte-n lună și în soare” par a fi ale noastre! Dar cine e mama noastră?

Sunt convins că dacă vom afla și înțelege vreodată corect răspunsul la această, după mine, deloc ambiguă întrebare vom ști să ne și prețuim mai mult zilele noastre! Și nu numai (am fi prea egoiști), ci, mai ales, am ști să o cinstim, așa cum se cuvine, pe mama noastră! Dar cine e mama noastră?

EMANUEL SORIN BUGNER

Lasă un comentariu