Luni, 4 noiemvrie 1918... Toată noaptea au răsunat bubuituri de granate și de mitraliere la gară: semn că armata celor două pajuri se destramă cu totul.
Dimineața, pe la ora 10, Blajul fierbe de-o mișcare neînțeleasă. Oamenii, cu tot ropotul de puști dinspre trenuri, nu au rămânere acasă. Se agită, se mișcă, forfotesc. Piața e plină; se îngrămădesc cete-cete. Deodată, ca prin minune, ca la un semn din cer, fără niciun înțeles de mai înainte, pe institute răsar drapele naționale: roșu-galben-albastru.
Cel dintâi steag îl zăresc pe Seminarul teologic.
- Ei, ce să fie, au sosit frații? Încă nu...
Oamenii își anină treicolor la piept - bărbați, femei, copii, de-a valma.
- Ce este? Un prietin ne lămurește:
- Căpitanul Munteanu vine de la Arad! Se alcătuiesc comitete naționale și gărzi românești.
Alt zvon:
- Căpitanul Munteanu s-a dus să dezarmeze jandarmii.
Răsare steag național pe Internatul Vancean de fetițe. Al treilea, pe Institutul pedagogic. Apoi la „Patria".
La gimnaz. Pe turnurile Catedralei. Pe casa orașului, la cancelaria comunală!
De pe strada Tipografiei vine vuiet de glasuri, acorduri de marș, marș românesc:
- „La arme"!
- Cum „la arme"?
- Da, da, auziți:
„... La arme pentru neam și pentru Rege./ Când Patria ne cheamă sub drapel/ Datori sunt toți copiii ei s-alerge,/ Să-l apere, să moară pentru el!"
- Vine Garda națională! Jandarmii sunt dezarmați!
Iată, vin!
Un căpitan tinerel în frunte. Are chipiul învelit în treicolor și eșarfă treicoloră peste piept!
Teologii, în șiruri de câte patru, cu puști, cu baionete, cu centuri de jandarmi.
Teologii, școlarii și copilandrii Blajului cu arme...
...Da, cu arme, cu armele jandarmilor, care se plimbau încă în dimineață, înarmați până-n creștet.
În Piață, lumea aclamă cu lacrimile-n ochi, damele așteaptă cu brațele pline de flori.
Steagurile fâlfâie!
Pe vechiul castel vlădicesc se leagănă în boarea vântului cel mai falnic drapel și cel mai lung. Se leagănă maiestuos și sigur, parcă ar fi fost acolo de când inimosul Inochentie Micu s-a ocrotit mai întâi în austerele (călugăreștile) chilii bătrâne!
Lângă „Patria" s-a așezat o masă lungă. În jurul ei stau intelectualii și meseriașii Blajului, tineri și bătrâni, în față: cea dintâi Gardă Națională a Ardealului, cu arma la umăr. Tinerii gardiști, care noaptea nu visau încă această onoare, strâng armele cu putere supraomenească, cu fețele luminate de importanța clipei, mândri și demni. Le strâng, pentru că simt că acestea acum sunt ale lor și le poartă pentru neam!
Ferestrele „Patriei" și ale „Administrației Centrale Capitulare" sunt înflorite de fețele fericite ale damelor blăjene.
Lumea cântă „Deșteaptă-te, Române!" Capetele se descopăr. Și imnul sfânt al nației noastre răsună cu îndrăzneală deplină, bărbătește și clocotitor de vesel:
„Acum ori niciodată,/ Să dăm dovezi la lume,/ Că-n aste mâini mai curge/ Un sânge de roman."
Sosește vicarul capitular al Mitropoliei: dr. Vasile Suciu cu alți canonici, dinspre reședința mitropolitană. Aclamații nesfârșite...
Canonicul Nicolescu ia cuvântul și spune că știm pentru ce ne-am adunat. Se propune organizarea „Consiliului Național" și a gărzii naționale. Se decretează.
Vorbește apoi căpitanul Munteanu, făcătorul de minuni de astăzi. Aseară, la casină, nu se știa nimic de ce are să fie astăzi, nu era o lozincă, un cuvânt de îndrumare, decât un dor nelămurit, o dispoziție...
Dimineața? Apare un căpitan zvelt, uscățiv, cu ochi de văpaie, cu eșarfă (frunză) treicoloră peste piept și c-o biciușcă pe care-o învârte nervos în mâna dreaptă, încoace și-n colo... Apare, pe neașteptate, se postează în fața patrulei de jandarmi înarmați, le sfidează tradiționala îngrozire ce-o răspândesc, îi ceartă scurt, sumar și-i alungă acasă, la cazarmă, c-un plesnet de biciușcă!
Îi alungă... Și „faimoșii jandarmi", opt oameni cu baionetele pe pușcă, intră ca-n pământ...
Peste un sfert de ceas, același căpitan necunoscut intră, urmat de câțiva clerici fără arme, în viesparul jandarmilor și vorbește scurt, convingător: mai mult cu ochii și cu gesturile decât cu graiul.
- Puștile jos!
- La porunca cui?, întrebă „strajameșterul" Horváth, cu semeție.
Eu poruncesc, căpitanul Munteanu de la regiment 50! Dar „sofort". Că, de nu, într-un ceas de vreme aduc zece mii de topoare și tot fleanduri fac din jandarmii statului unguresc! Puștile să vie!
Ș-au venit frumușel toate pe rând. Le-au coborât împănații înșiși, căutând cu groază la aprigul căpitan.
Puștile le-au adus teologii, iar munițiile, căruța Mitropoliei în trei rânduri. Aveau jandarmii vreo 34.000 de cartușe!
Vorbirea căpitanului Munteanu a fost scurtă, militărească. A privit cu vioiciune în ochii primului „consiliu național românesc"... A spus cine este, căci nu-l cunoștea nimenea în Blaj.
- Sunt căpitanul Munteanu de la Regiment 50, din Alba Iulia. Căpitan activ. Mă cunosc feciorii care au slujit cu mine din satele de primprejur. Vin de la Arad să organizez garda națională românească. Și iată garda!
- Drepți, gardă pentru onor!
- Vreau să facem batalioane românești. Garda va sta la porunca Consiliului Național. Eu am fost soldat și vreau să rămân soldat și pe viitor. Soldatul țării mele dragi:
- Trăiască România Mare!
Acest căpitan a fost minunea zilei. De el n-a mai auzit nimeni până acum...
- Ba da, am auzit, spune un flăcău mustăcios de pe sate, care sosește acum de către podul Vezii. - Îl cunosc.
E domnu' nost' de la 50. He-hei, ce mai om, ce mai căpitan! Am fost la bătaie patru ani sub mâna dumisale.
Ăla-i căpitan!
- Adevărat! Am zis atunci și noi cu toții. După adunare, garda dă onorurile cu arma. Pe vârful mesei stă căpitanul Munteanu cu drapelul treicolor în mână, pe care îl închină în dreapta și-n stânga, înainte, spre Catedrala bătrână, care de la 1848 n-a mai văzut astfel de vremuri, spre larga piață și spre colinele din jur, unde străjuiește crucea lui Iancu.
Damele aruncă flori și troienesc drapelul, troienesc pe căpitanul Munteanu, troienesc pe bătrânii canonici, care lăcrimează de bucurie...
Tinerii înalță piepturile și cântă:
„Pe-al nostru steag e scris Unire,/ Unire-n cuget și simțiri/ Și sub măreața lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri."
Un sătean frumos de la Ciufud, primarul Simu, urcă și el pe masă ca o statuie măreață care vrea să fie simbolul viitorului. În jur, cetățenii români ai Blajului, cu ochi strălucitori de bucurie, alături de garda românească, bravă, demnă și conștie, iar sus, românul sănătos, deștept, curat și mândru!
- Unde ești, lupoaică de la Tibru, să vezi pe strănepoții lui Romulus și Remus!?
***
Garda și publicul cutreieră străzile cu drapelul în frunte, în marșuri naționale. La cazarma jandarmilor de ieri au și răsărit chipie cu naționalul nostru. S-au descătușat și acolo câteva suflete românești, cari erau până azi sub porunca lui Horváth...
Apoi, la „Piatra Libertății", în genunchi, la rugăciune, la cel mai mare jurământ al nației românești:
„De fulgere să piară,/ De trăsnet și pucioasă/ Oricare s-ar retrage/ Din gloriosul loc!"
Foto: Catedrala Blajului
ALEXANDRU LUPEANU-MELIN Blaj, noiembrie 1918
