După două luni de chinuri morale și de schingiuiri, care au depășit fantezia celui mai bolnav dintre sadici, i-au întocmit un dosar penal. Au adus la proces trei martori, ofițeri, pe care Mircea i-a văzut în urmă cu doi ani prin Direcția Superioară Politică a Armatei și, în final, învinuit de subminarea puterii de stat a fost condamnat la 5 ani temniță grea. A fost plimbat pe la închisoarea din Gherla, Aiud, Sighet și în final a ajuns la canal, în sectorul Peninsula. Toate încercările de reeducare și racolare ca informator au dat greș.
În ziua când și-a ispășit pedeapsa a fost eliberat după un prealabil instructaj.
- Ascultă, mă, domnule regalist, nu dorim să te mai avem printre noi, de aceea, te rugăm frumos, ca în toate discuțiile cu neamurile și prietenii să nu le spui decât că ai fost reținut și interogat, atât. S-a înțeles?
Încet, încet, Mircea și-a căpătat cadența și după mai mulți ani și mai multe funcții luate de la “munca de jos” a ajuns inginer șef la o importantă fabrică de electromotoare din Transilvania. Specialitatea lui era electrotehnica, dar se ocupa zilnic și cu matematica. Când s-a înființat primul centru de calcul din țară, în capitală, i-a fost ușor să obțină un post în această prestigioasă instituție. Pentru că Mircea nu era matematician cu diplomă și pentru că vroia cu tot dinadinsul să intre în această nouă unitate, profesorul Moisil l-a supus la câteva teste severe.
- Știi, i-a spus profesorul, la noi este o libertate deplină. Intră cine vrea și rămâne cine poate. După primele probe, profesorul Moisil i-a spus:
- Da, corespunzi. De mâine ocupi postul.
Mircea era un bărbat înalt, cu părul șaten, ochi albaștri și o frunte lată care-ți atrăgea atenția imediat. Bun profesionist, știa să păstreze măsura în toate, învățat de mic cu munca și educat de mama lui, o țărancă din Valea Bârgăului, știa ce este cumpătarea, chibzuința și echilibrul. Era un temperament stăpânit, uneori aspru cu el și sever cu subalternii. Nu era preocupat de lucruri frivole. Nici nu era un “încuiat”. Știa să guste glume și ironii ascunse sub o aparentă seriozitate, dar chiar și anecdote mai “decoltate” și mai “piperate”.
Se înțelegea foarte bine cu Ana, soția lui. Aceasta era contabila șefă a Direcției Agricole Județene dintr-un oraș transilvan. Fusese chemată în nenumărate rânduri să preia șefia sectorului contabil din minister, dar pentru că Mircea, soțul ei, ajunsese inginerul șef al unei fabrici de electreomotoare din același oraș, a refuzat. Aspectul fizic de femeie frumoasă contrasta cu preocupările ei profesionale. În mintea mea, contabila șefă trebuia să fie o femeie mai în vârstă, mică de statură, grasă, cu părul șaten și rar, care purta ochelari cu multe dioptrii, “priponiți” pe vârful nasului. Hotărâtă, necruțătoare și neîngăduitoare, meticuloasă și lovită de perfecționism, credeam că o contabilă șefă dintr-o instituție de o asemenea importanță trebuie să fie un totum factum sau chiar o virgo potens. Ana făcea excepție de la imaginea mea apriori despre ocupanta unei asemenea profesiuni. Era înaltă, blondă cu ochi negri, nas proporționat, talie de viespe și picioare lungi. Inteligentă, profesionistă de primă mărime, bine informată și plină de umor, când formula o cugetare, o maximă sau “afișa” o conduită mai hazlie, începea să râdă ușor, discret, reținut, își fixa privirea totdeauna spre dreapta și clipea foarte des.
Când Mircea a ocupat un post de matematician la primul centru de calcul din capitală atunci a acceptat și ea solicitarea Ministrului Agriculturii de a ocupa postul de contabilă șefă, și s-a transferat la București.
Făcea dese controale și verificări în gestiunea Direcțiilor Agricole din țară, dar cel mai mult agrea deplasarea într-un orășel liniștit, bătrânesc și tradițional, de la poalele Carpaților Meridionali. Acolo trăia un unchi de al ei, pensionar, fost general în armata română, decorat cu ordinul Mihai Viteazul. Unchiul era o fire impetuoasă și critică, și nu își putea ascunde ura și dezaprobarea față de profitorii, lichelele și ipocriții care și-au ales un culcuș bun sau chiar somptuos în această eroare comunistă, zicea el. Părerile le expunea și le dezbătea “la vedere”, cu unul, cu altul, dar cel mai agreat interlocutor era un vechi prieten, care ajunsese episcop și care-i făcea vizite, după-masă de după-masă.
În acel orășel liniștit, bătrânesc și tradițional, Ana mai avea o cunoștință bună, un fost coleg de primare, coleg de liceu și chiar coleg de facultate. Se considerau chiar buni prieteni. Când se întâlneau întâmplător pe stradă se invitau reciproc la cafeneaua din colțul bulevardului unde zăboveau pentru amintiri de tot soiul și chiar bancuri pentru care unii făceau ani grei de pușcărie. Prietenul din copilărie era colonel de securitate și ocupa funcția de șef în județ, dar Ana nu se ferea de el. Știa că este un om inteligent, chibzuit și înțelegător.
- Tu, Ano, l-ai atenționat pe unchiul tău să-și țină fleanca?
- I-am spus de nenumărate ori să-și țină gura, dar nu înțelege. I-am atras atenția să fie mai prudent, dar nu mă ascultă.
- Tu, fato, înțelege-mă. Nu mai am unde să pun notele informative scrise de prietenul lui.
- Rupe-le, dracului!
- Nu pot. Cred că ăla are un caiet de evidență a numărului și a datelor când a formulat notele informative.
Cu dosarul unchiului tău pot băga la închisoare toți generalii armatei române, decorați cu Ordinul Mihai Viteazul, pe fiecare dintre ei pe câte douăzeci de ani.
- Înțelege-mă și tu. Nu pot să-i spun unchiului că prietenul lui cel mai bun, prietenul lui din copilărie, este turnătorul vostru. Nici nu m-ar crede. Ar spune despre mine că am înnebunit. Nu ar încăpea în mintea lui o asemenea eventualitate ineptă.
Dacă, prin absurd, aș reuși să-l conving de nemernicia prietenului, cred că dezamăgirea ar fi așa de mare, că l-ar doborî.
- Ce face bărbatul tău? Tot cu matematica? S-a acomodat la viața din capitală?
- Nu-s probleme. Este foarte apreciat la locul de muncă, eu așijderea, iar căsnicia noastră este foarte reușită. Sunt mulțumită acum de viața mea. Muncesc cam mult, dar nu mă plâng. În mariajul nostru a fost odată o mică sincopă de care eu nu am ținut cont. Rândul trecut, când am fost în delegație, i-am spus lui Mircea că nu stau decât o zi la voi și mă voi întoarce în București cu trenul de șapte seara. Cum s-a întâmplat, nu știu, nici nu l-am întrebat. A vrut să facă pe masculul, i-a căzut cu tronc o femeie, a avut un moment de rătăcire, nu pot să-mi explic. De ajuns că după ce a venit de la serviciu a adus acasă la noi, în lipsa mea, o femeie.
A pus ceasul să sune la ora șase și probabil, gândesc eu, au început o partidă de amor. Întâmplarea a făcut ca ceasul să nu sune la ora fixată. Când el și-a dat seama că orologiu i-a jucat festa, i-a cerut cucoanei să se îmbrace repede. Când să iasă pe ușă au dat nas în nas cu mine. Doamna își încheia ultimii nasturi de la bluză.
- Cum, și v-ați întâlnit, așa, toți trei în ușă?
- Exact!
- Și ce-ai făcut, Ană?
- N-am făcu nimic. L-am întrebat foarte natural pe el:
- Mirciulică, ai avut bani mărunți s-o plătești pe doamna?
- Și nu i-ai făcut scandal?
- Nici vorbă. Sunt o lady. După ce cucoana s-a strecurat ușor pe lângă mine, cu capul în pământ, roșie la față și evident rușinată, i-am spus lui Mircea să intrăm în casă că mi-este o foame de lup.
- Și nu i-ai reproșat nimic? Nu l-ai certat?
- Niciun cuvânt. Ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Mai aveți discuții pe această temă?
- Nuuu! Câteodată, când plec în delegație, ca să-l necăjesc îl mai întreb:
- Mirciulică, ai la tine bani mărunți?
(Va urma)
Dr. ONORIU I. COFARIU
