“Oh, my God!” - au exclamat, în sinea lor interioară și în limba engleză (normal!) câțiva aleși ai poporului (nici nu contează din ce partid), oprindu-se, o clipă, din procesul de soluționare a crizelor de tot soiul, a Covidului, a costurilor la utilități și a rafalelor de vânt care suflă puternic pe crestele înalte ale munților.
Dar, de ce atâta zbucium și atâta freamăt? Pentru că, ce să vezi, între două îmbrâncituri, meșteșugit aplicate, și trei înjurături spumoase, slobozite de la microfoanele Camerelor mai mult sau mai puțin reunite, ei și-au dat seama, brusc, că românii nu prea le au cu cititul, că suntem pe ultimele locuri în UE la “consumul de carte”, că românii citesc mai puțin de 5 minute pe zi, că 35% dintre poporeni declară că n-au citit niciodată o carte, 20% citesc o dată pe lună, doar 8% citesc zilnic, iar rata analfabetismului funcțional este de peste 40%.
Întrucât lucrurile nu mai pot să continue așa, adică să dăm în gropile din carosabil de proști ce suntem, trebuie musai instituită “o strategie națională pentru încurajarea lecturii”, au decis aleșii. Trebuie intervenit. Trebuie le-gi-fe-rat. Fiindcă, spun ei (după ce au studiat “studii de specialitate”), “lectura este un obicei sănătos, nu doar de relaxare sau îmbogățire a culturii generale, vocabularului și cunoștințelor: 6 minute de lectură pe zi pot reduce nivelul stresului cu până la 68%”. Ceea ce înseamnă, nu-i așa, că 12 minute de lectură pe zi înlătură stresul cu până la hăăăt... 136%. Mai ceva decât cele 30 de minute de plimbare în aer liber pe care ni le tot recomandă medicii.
...Așa se face că, în “constelația” legilor inutile și aberante cu care ne-am procopsit în ultimele trei decenii, a mai apărut una: ziua de 15 februarie, stimați telespectatori, a fost declarată “Ziua Națională a Lecturii”. Parlamentul a adoptat, președintele a semnat ca primaru' (că, scuzați cacofonia, ca cine să semneze, că, și la primărie, și la președinție, năravu' din fire n-are lecuire).
Ziua - ne explică inițiatorii - nu a fost aleasă la întâmplare, “aceasta fiind data nașterii a două mari personalități cu un rol fundamental în dezvoltarea școlii românești și în promovarea lecturii, atât prin operele lor, cât și prin activitatea politică și socială: Titu Maiorescu și Spiru Haret”.
E bine că au precizat numele celor două “mari personalități” (personalitățile fiind, după cum bine se știe, unele mari, altele mici), altminteri, mai știi, te-ai fi dus cu gândul că “Spiru” vine de la “spirulină”, iar Titu are legătură cu localitatea aia în care oprește trenul doar un minut.
Dar ce prevede legea în cele 5 articole chinuite ale dânsei? Prevede că “autoritățile publice pot acorda sprijin material, financiar și logistic bibliotecilor, muzeelor, instituțiilor de învățământ, organizațiilor neguvernamentale, editurilor, precum și altor instituții cu atribuții în domeniile educației și culturii pentru organizarea de evenimente de încurajare a lecturii, în limita resurselor bugetare și logistice disponibile”. Adică “după buget”, vorba lu' conu Fănică Tipătescu. Care vas'zică, dacă “autoritățile publice” are buget, acordă. Dacă n-are, nu acordă. De asemenea, “muzeele, bibliotecile publice și instituțiile cu atribuții în domeniile educației și culturii pot acorda asistență de specialitate”, iar “Institutul Cultural Român, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, ambasadele și consulatele României pot desfășura proiecte culturale și/sau educaționale dedicate Zilei Naționale a Lecturii, individual sau în colaborare cu asociații și fundații de profil, în limita resurselor bugetare”. Normal. Și cu păstrarea distanței fizice, am adăuga.
...Bine, să presupunem că toate aceste autorități și entități dispun de câțiva firfirei, acolo, “pentru încurajarea lecturii”. Ceea ce nu se specifică în lege este mai multe aspecte: Când să citim, în ziua de 15 februarie? Înainte de masă sau după masă, ca să ne scadă stresul cu 68%? Înainte de a ne lua pastilele de tensiune, sau după? Sau în loc de? Să citim mai bine în cursul zilei, ori seara, înainte de culcare? Apoi: Ce să citim? “Capra cu trei iezi” sau ceva din George Călinescu, James Joyce ori Marcel Proust? Sau, mai bine, să “lecturăm” factura de la gaz și electrică, măcar să știm că avem un somn liniștit?!... Să citim în românește, sau într-o limbă de circulațiune internațională, acum că tot o ținem cu “globalizarea mondială”, după cum s-a exprimat, deunăzi, un intelectual subțire?
Iată doar câteva (foarte puține) dintre neajunsurile acestei legi. Așteptăm, desigur, normele de aplicare, să știm ce și cum să facem cu “lectura” - “cetitul cărților”, după cum spunea un cronicar, carele bine că nu mai trăiește în zilele noastre, fiindcă ar muri pe loc, de inimă rea.
În fine, ar mai fi o problemă, și nu una măruntă ... ba chiar două, dacă stăm să ne gândim bine: 1. Noua pravilă nu prevede sancțiuni. Adică, ce se întâmplă dacă, taman la 15 februarie, din cauze obiective, nu citim/lecturăm, minimum 6 minute? Se dă amendă sau se merge direct la pușcărie, căci în locul acela, răcoros, se citește din greu, ba chiar se scriu opere fundamentale - vezi cazul Nuțu Cămătaru. 2. Dacă e Zi Națională, se dă liber de la stat? Și de la privat? Să știe, tot cetitoriul de cărți, să-și “rezerveze”, din timp, odaie la pensiune, că doar n-ai cum să citești, nici măcar 6 minute regulamentare, “Crimă și pedeapsă”, pe pârtia de schi, cu ăla micu' bâzâindu-ți în ceafă...
În fine, să nu fim răi: această tocană gen “Cântarea României”, de toată jena, li se potrivește unora de minune: fericiți în micimea lor, puzderie de lătrăi literari (ca să nu zicem nulități), poetaștri cu ochi albaștri (n-am găsit altă rimă), popi răspopiți și scriitori de proză (foști scriitori de vagoane), critici literari foști șantieriști se vor aduna în agora, cu tricolorul în frunte (că doar e Zi Națională) și vor citi din “creațiile proprii”, își vor împărți “diplome de suflet” și “de participare” și, în general, se vor gratula între ei și își vor acorda, reciproc, premii și distincții pentru “capodopere” pe care istoria literaturii nu le va consemna nici măcar la capitolul “etc.” Fiindcă, după cum spunea Caragiale: “Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie”.
...Totuși, măcar asupra unui lucru să ne înțelegem, cu legea asta nouă și degeaba: “lectura” nu este/nu ar trebui să fie “un obicei”, lectura este o vocație, o bucurie a sufletului și o luminare a minții, ea ține de fibra intimă, cea mai adâncă, a ființei umane.
...Care fibră, dacă este - este, dacă nu este, n-o poți da prin lege și n-o poți cere de la buget.
ILEANA SANDU
