Înmatricularea
- Ce numere ai spus că sunt duble?
- 1444 - luptele de la Varna, și 202 - bătălia de la Zamma între Hannibal și Scipio Africanul.
- Ia, căutați în registrul de înmatriculări.
- Da. Are dreptate, spune milițianul de la birou.
Numărul 1444 este distribuit la două mașini auto. Ia să vedem și numărul 202. Exact și el este distribuit de două ori. Eu cred că în ambele cazuri s-a greșit datorită paginației. Numărul distribuit primei mașini este înscris pe ultima poziție din pagină, iar același număr dat la a doua mașină este pe prima poziție din pagina următoare.
- Anunță-l pe unul dintre ei și dă-i un alt număr de înmatriculare, că doar n-o fi foc.
Radu socotea că de-ar fi fost alt șef în locul lui Bote, sigur c-ar fi făcut scandal și că s-ar fi lăsat cu sancțiuni aspre sau cel puțin cu reduceri din salariu, dar Bote era un om cu minte și cuminte și înțelegea că eroarea este umană, iar cei doi milițieni de la biroul de înmatriculări erau oameni cu experiență, conștiincioși și bine pregătiți.
- De, eroarea este umană, a completat Bote. Zicala ne vine de la strămoșul nostru Traian și apoi tovarășii ăștia nu au mai greșit. Apropo, fiindcă a venit vorba de istorie, înseamnă că în liceu numai cu asta te-ai ocupat.
De ce nu ai urmat facultatea de istorie?
- Vrând-nevrând, de voie, de nevoie, am învățat la istorie mai mult decât toți colegii mei la un loc. Profesorul meu de istorie a fost arestat în primăvara lui '43 și trimis în lagărul de la Caracal. De ce? Pentru ce? Nu știu. Eram prea mic ca să-mi pun asemenea întrebări. Știam că și vecinul nostru, muncitor la Uzinele Astra Brașov, a fost arestat și trimis și el, în lagăr, la Caracal. Într-o zi am auzit-o pe soția vecinului că merge în vizită la soțul arestat și-am avut proasta sau buna inspirație să o întreb dacă nu vrea să ducă un pachet și profesorului meu? Am transmis familiei profesorului oportunitatea de a lua legătura cu el și chiar a trimite un pachet cu îmbrăcăminte și alimente. A doua zi, soția profesorului a venit la școală cu un pachet cât o zi de post, eu l-am predat vecinei, iar după câteva zile, aceasta s-a întors cu scrisoarea de confirmare a primirii pachetului și cu vești bune. Toamna, după ce au fost eliberați toți deținuții din lagărul de la Caracal, profesorul a revenit la catedră. Era un dascăl corect, conștiincios, meticulos și pretențios. Lecțiile ținute de el erau extrem de atractive și documentate. Ora de 50 de minute era împărțită în două, nemțește. Douăzeci și cinci de minute verifica pregătirea elevilor și douăzeci și cinci de minute preda lecție nouă. Asculta pe sărite, asculta de două-trei ori același elev, asculta unul sau mai mulți elevi deodată, cu întrebări scurte și esențiale. Fiecare elev avea în catalog câte 3-4 note. De fiecare dată când ajungea în dreptul meu mă sărea, nu mă asculta. Eram terorizat de așteptare. Învățam din cărțile de istorie pentru cursul superior și făceam lecturi suplimentare, împrumutam
cărți de specialitate sau reviste de la biblioteca căminului cultural din Satulung. Suma suma-rum, cunoșteam o istorie universală la nivel universitar. La sfârșitul trimestrului, la ultima lecție, profesorul mă invita în fața clasei, îmi spunea să vorbesc despre ce vreau eu. El se ducea la ultima fereastră, se uita afară, fără să fie atent la ce se petrece în clasă, așa mi se părea mie, iar după cinci minute revenea, îmi spunea că am nota și media 10 și cu asta se încheia trimestrul sau anul școlar. De rușine să nu fiu prins cu lecția neînvățată, apoi din plăcere, am continuat cu învățarea istoriei în acest stil în tot cursul superior liceal.
- Aha, așa se explică cunoștințele tale de istorie, a afirmat Bote.
- Da, cam așa a fost. Și-acum îți explici de ce uneori, pe stradă, mă joc cu numerele de înmatriculare.
Dar să lăsăm povestea asta și să te întreb de ce porți doliu?
- Un accident stupid la calea ferată. Pe fratele meu, viteza trenului și curba l-au aruncat afară dintr-un vagon cu ușă defectă. Au rămas patru copilași, o soție care nu are nicio meserie și mama bătrână și neajutorată, care stătea cu el. Acum sunt toți în grija mea. Nu am ce face.
S-a așternut o liniște neplăcută, compătimitoare și nici unul nu găseam cuvintele potrivite. Primul care a rupt tăcerea a fost tot Bote.
- Hai, băieți. Dați-mi rapoartele. Diseară plec la conferință, la București.
- Îmi pare rău și de fratele tău și de familia lui și de mama ta și mai ales de tine. Nu-ți va fi ușor să ai grijă de două familii atât de numeroase.
După două zile, la raportul de gardă, Radu a rămas perplex și profund tulburat când un coleg a vorbit despre moartea lui Bote.
- Colonelul Bote a murit ieri, în București. La o trecere de pietoni a fost acroșat de mașina unui tânăr vitezoman, care circula cu peste 100 de kilometri la oră și care, știindu-se proprietarul unui Mercedes Benz și protejat de funcția tăticului, credea că străzile din București sunt proprietatea lui.
- Radule, de ce ai rămas pe gânduri?
- Mă gândeam la ultima propoziție rostită de Bote acum două zile, în biroul de înmatriculări, când ne-am despărțit: “Acum sunt toți în grija mea”.
Ursită
Destin hâd
Fatalitate nefericită
Soartă stupidă
Predestinare nemiloasă
Fatum
Parce, nemiloasele Parce.
(Va urma)
Dr. ONORIU IUNIU CORFARIU
