Contextul socio-politic prezent impune, stimați cititori, descrierea unui asemenea fenomen, deopotrivă, individual și social, cel al frustrării, prin mecanismele și modalitățile sale de manifestare, și la care suntem părtași cu toții, resimțindu-l în moduri diferite, în funcție de structura personalității fiecăruia, precum și de psihologia socială a poporului, unii fiind mai toleranți la frustrare, alții, dimpotrivă, mai intoleranți, asemenea națiunii cărora aparțin. Chiar dacă este un fenomen social, explicat prin mecanisme psihosociale, fac mențiunea că frustrarea este o noțiune și un fenomen psihologic ce se originează mai întâi la nivel intrapsihic-individual și semnifică o suferință determinată de lipsa unei satisfacții vitale și a ceea ce conduce spre asemenea lipsuri și nemulțumiri interioare, a unei decepții, a unor eșecuri, a unor disonanțe socio-afective - decalaje între așteptări și realizări, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuințe, cum resimte în prezent întregul mapamond, lipsit de speranță pentru o viață sigură, trăind sub sceptru apocaliptic al nesiguranței și amenințărilor ce induc o frustrare globalizată, părând a fi fără ieșire! Tot din punct de vedere psihologic, frustrarea se constituie parte componentă în cadrul conflictelor intrapsihice, constituindu-se într-o dominantă psihologică în structura personalității, cu funcții atât pozitive, cât, mai ales, negative. Stările de frustrare sunt trăite de subiect și percepute ca insatisfacții și neplăcere, ceea ce conduce, în ultimă instanță, la reacții psihocomportamentale intolerante și agresive, forma cea mai cunoscută la nivel individual fiind greva foamei și/sau sinuciderea, iar la nivel colectiv, grevele și protestele, ca forme democratice de manifestare a celor frustrați.
Aceste reacții sunt orientate asupra obiectului dorit (scopul, trebuința, necesitatea, problema în cauză care a indus această stare frustrantă), pentru a cărei obținere, individul trebuie să aibă o intensă motivație asupra obstacolului, în vederea obținerii obiectului, scopului. În relațiile interpersonale, fie ele de natură interactivă, intercognitivă sau interafectivă, fie cele dintre indivizi și colectivitate, stările de frustrare provoacă tensiuni, conflicte, sentimente de nemulțumire, care, uneori, pot fi generalizate, conducând la revolte sociale și revoluții, ceea ce presupune scopuri radicale, adică schimbarea regimului politic, cum s-a întâmplat și la noi în decembrie 1989.
Voi prezenta în continuare câteva orientări teoretice asupra fenomenului de frustrație. P.P. Neveanu definește frustrația ca acel fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorințe, a obstrucționării satisfacerii unor trebuințe, a deprivării subiectului de ceva ce-i aparținea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv. Termenul a fost utilizat de psihanalistul Freud ca denumire a stărilor de privațiune pe care le resimte subiectul în condițiile nerealizării libidourilor sale (nevoilor și plăcerilor sexuale și afective). Evident, analiza și delimitarea făcută este limitativă, fenomenul având o sferă mult mai extinsă, cu incidență etiologică psihosocială și social-politică. Frustrația dispune de trei elemente structurale, cum ar fi:
1. cauza sau situația frustrantă, în care apar obstacole și relații private, printr-o anumită corelare a condițiilor interne cu cele externe, o situație, împrejurare de viață, ce generează insatisfacții. Ceea ce se întâmplă în prezent, pe fondul nemulțumirilor și insecuritatea de orice fel, prezintă o “oportunitate benefică” din această perspectivă etiologică - cauzală. Orice exemplificare ar fi de prisos, cauzele frustrării fiind omniprezente și resimțite în ceea ce este frustrarea propriu-zisă;
2. starea psihică de frustrare, constând din trăiri conflictuale, suferințe, cauzate de privațiune, anxietate, depresie, inducând manifestări ce vizează a ceea ce, sub raport psihologic, intră sub incidența a ceea ce se numește simptomatică comportamentală labilă, deosebită de simptomatica stabilă, a ceea ce ne caracterizează sub raport psihocomportamental în condiții normale - stabile;
3. reacțiile comportamentale și, în genere, efectele frustrării, printre acestea fiind citate: agresivitatea și violența în reacțiile și conduitele individului frustrat și/sau a colectivităților ce resimt aceste cauze și stări frustrante. Desigur, stările frustrante afectează întregul sistemic psihic, conducând la stări latente și manifeste destructurante ale psihicului și personalității, culminând cu unele tulburări psihocomportamentale, când fiecare încearcă să-și rezolve în “mod personalizat” - făcându-și legea, cum se spune, cu consecințe grave pentru el și cel/cei care se manifestă (forma paroxistică este crima din răzbunare sau revolta socială, culminând prin revoluție). Așa cum ne putem da seama, reacțiile la frustrare depind de o gamă polimorfă de cauze obiective și subiective, predominant fiind pragul atins al toleranței în raport cu starea frustrantă și a naturii cauzelor care conduc spre asemenea reacții destructurante în plan individual și social.
Conf.univ. dr. IOAN JUDE, sociolog
