...Vasile Gliga era în acea liniște, când familia și apropiații erau cu ochii la el, pregătiți pentru prima mișcare fermă. Acea mișcare avea să pornească o afacere ajunsă la zeci de ani de existență. Și nu doar existență, ci evoluție constantă. Diferența e că începutul nu a fost ca într-o orchestră, pe scenă, cu o sală ținându-și respirația, ci într-o “debara” din care nu știa exact unde va ajunge. Lutier, plecat dintr-o fabrică de profil, dar de stat, Vasile știa doar că vrea să facă viori de cea mai bună calitate din bogăția Văii Gurghiului, acel lemn pe care lutierul îl învață să cânte. Mai știa și că are alături familia. Pe parcurs și-a dat seama că familia e mult mai mare.
În jur era doar schimbare. Trecuse foarte puțin timp de la Revoluția din 1989, iar libertatea câștigată dădea “aripi” tuturor. Erau vremurile în care puteai vinde aproape orice, oricum, oriunde. Te puteai îmbogăți rapid, fără să te pricepi la nimic, având doar o doză de curaj. Era vremea când toată lumea încerca să se privatizeze. Ca în orice atmosferă de entuziasm, mulți s-au pierdut, foarte devreme sau mai târziu. Afară era doar o gălăgie nebună.
N-a fost cazul micii afaceri care se năștea într-o debara. Vasile și Elena Gliga au început de la două viori pe care le finalizau într-o lună, iar apoi le-au vândut. Dar aveau încredere că lucrurile pot merge bine. Certitudinea era o vioara vândută în anul 1990, la Viena, cu 2.000 de mărci, o vioară pe care juriul de la Cremona a apreciat-o la un concurs organizat în 1988. Cum această certificare venea de la orașul familiilor Amati, Guarneri șl Stradivari, drumul nu avea cum să fie greșit.
La început, “orchestra” număra cinci persoane: Vasile, Elena și copiii lor - Dumitrița, Cristian și Mirona. Fiecare ajuta. Dumitrița, fiica mai mare, ajunsă în clasa a șaptea, traducea corespondența cu clienții din străinătate, iar ceilalți se implicau cum puteau în producție, inclusiv mezina Mirona. Dar “fiecare zi e un început, nu poți să te limitezi doar la momentul când am făcut prima vioară”, spunea Vasile Gliga într-un interviu. Așa că, pe zi ce trecea, lucrurile au început să evolueze, iar la scurt timp s-a alăturat și Sandu Stroe, care a renunțat la o funcție de director tehnic al fabricii de instrumente muzicale, pe atunci de stat. În decembrie 1991, cu bani împrumutați, familia a achiziționat o casă în Reghin. Peste doar câteva luni s-a împrumutat din nou pentru a pune bazele firmei. În anul 1992, în “orchestră” erau deja șase persoane în plus față de familie. Muzica suna altfel, după o altă partitură. Afacerea începea pe nesimțite să se dezvolte. În 1993, cei șase erau deja 12, un an mai târziu ajunseseră la 24, iar în anul 1995, firma deja dădea 48 de salarii. Iar dezvoltarea era una cu totul specială, pentru că nu știu câte cazuri știți dumneavoastră de angajați care să-și fi construit fabrica în care urmau să lucreze. Dar iată că la Reghin s-a scris povestea lutierilor care și-au dat testul de angajare construindu-și locul de muncă. La propriu. Totul s-a întâmplat treptat, iar pe măsură ce creștea fabrica, același parcurs era urmat și de familia Gliga, care primea noi membri.
Sursa: www.gliga.com
