Acum, la început de primăvară, scriitorul Călin Pintea ne propune o nouă lectură, “Terapia prin cultură”, un volum intens și complex, poate cel mai plurivalent de până acum al autorului. Mărturisesc că citind cartea, am avut sentimentul că viața (Divinul?) ne rânduiește în așa fel lecturile încât acestea apar exact atunci când le poți trăi cel mai bine. Să mă explic: În vara anului trecut călătoream solitar prin Italia - ore de mers cu autobusul și trenul - iar atunci când am citit manuscrisul acestei cărți m-am bucurat, fiindcă aveam nevoie de o astfel de introspecție, de o astfel de călătorie în înlăuntrul uman. Prima constatare/concluzie (încă de la primele pagini) a fost că dacă aș fi citit un astfel de text la vârsta de 20-25 de ani, probabil (sigur?) nu i-aș fi perceput bogăția de sensuri și nu l-aș fi savurat așa cum am făcut-o acum la +55.
Din start, autorul te aruncă într-un caleidoscop orbitor și amețitor de trăiri care se răsfrâng spre propria ta viață. Personal, am regăsit aici foarte multe din propriile-mi temeri, frământări și speranțe, toate făcându-mă să-mi pun o sumedenie de întrebări. Povestea de dragoste (apropo, în zilele noastre să vorbești despre dragoste nu e cam desuet?) este demnă de o ecranizare cinematografică, (nu neapărat hollywoodiană), fiindcă uimește cu atracția care îți fură inima. În cuvinte puține, e vorba despre interacțiunea dintre un bărbat profund marcat de încercările extreme ale vieții și o femeie ce se crede puternică, independentă și invulnerabilă, fără să realizeze că de fapt încearcă să fugă de pierderile acumulate în fiecare zi. În același timp, cursul acțiunii dezvăluie sinuozitățile unei tranzacții cu propriile valori și taina unor convulsii interioare dificil de intuit. Până la urmă, Călin Pintea ne propune subliminal următoarea definiție a fericirii: Fericirea este modul în care putem să ne înfrumusețăm viața, având în subsidiar puterea de a gestiona tarele ei. De fapt, ce este viața? Cartea ne dă câteva răspunsuri: Uneori emoție, empatie și savoare, alteori o lungă serie de pierderi, cele mai amare fiind sănătatea, prietenia, iubirea. În unele cazuri reușim să reaprindem luminile, în altele rătăcim printre relații eșuate și felurite diformități. Când nu reușim să dăm fiori sufletului, încercăm să supraviețuim agățându-ne de orice aparentă fericire. Căutăm emoții, experiențe, trăiri dintre cele mai diverse cu care să ne reîncărcăm bateriile inimii, și uneori reușim, alteori nu.
Or “Terapia...” ne arată că supralicitarea egoului, plăcerea carnală, sau vanitățile de orice fel, îți oferă dopamină doar câteva momente, câtă vreme serenitatea, echilibrul, empatia și acceptarea sinelui îți dăruiesc serotonina care durează în timp.
Cartea este o minunată și provocatoare aventură printre hățișurile inimii, unde fermentul cultural răzbate aproape la fiecare rând, iar parcurgând paginile înțelegem că empatia, comuniunea, prietenia și iubirea sunt construcții emoționale care transcend senzațiile primare, ba uneori pot fi “luminița de la capătul tunelului”. Lectura ne oferă imaginea unei pasionale povești de iubire, dar în același timp ne scoate în față o adevărată Enciclopedie a eliberării, o dezrobire de frică, depresie, însingurare sau resemnare.
Lectura romanului scris de Călin Pintea nu este foarte ușoară, tocmai prin profunzimea planurilor pe care le propune, însă îți oferă (printre multe altele) o nesperată călătorie prin propria ta conștiință. Pentru toți anarhiștii care au renunțat măcar în parte la tembelizor și și-au asumat pusnicia lecturo-dependenței, “Terapia prin cultură” este o minunată, luxuriantă și exotică insulă pe care putem evada atunci când avem impresia că ne copleșește răul și cenușiul din jurul nostru. În acest context i-am propus autorului două teme de dialog:
1) Cartea readuce în memoria cititorilor imaginea a patru monștri sacri ai culturii universale, care aici sunt personaje extrem de vii și concrete: Beethoven, Dickens, Rodin și Modigliani. Vorbiți-ne despre acest medicament miraculos care este călătoria pe tărâmul emoțiilor, poveștilor, destinelor, operelor literare, muzicale sau plastice. De fapt, ce rost are arta, de ce ne impresionează atât de mult și din ce motiv o sonată, un tablou, o poezie se pot transforma în repere de viață, așa cum am văzut că se întâmplă în “Terapie...”.
2) Viața fiecărui individ este o călătorie unică, în care niciodată nu putem fi siguri dacă am ieșit sau nu, de pe cale. Ce rol să dăm Providenței în trecerea noastră pe pământ?
M-am bucurat să primesc următoarele răspunsuri:
1) Mai presus de orice sofisme, arta este bucuria de a trăi. Eu o văd ca pe un demers de reînnoire a sufletului, cu mii de taine încă nedescoperite care ne așteaptă fremătând. Aici putem întâlni inserții de splendori eterne, dezvăluite în taină de duhul și vibrația inimii. Sensibilitatea, grația, misterul sunt la ele acasă și ne indică drumul către sinele primordial, acela care întruchipează neostoita noastră sete de albastru.
Prin artă se remodelează lumea, căreia i se propune o evadare în universul tangibil al fluidului emoțional. Această stare este de fapt un zbor întins deasupra lucrurilor materiale, unde ai hrană doar văzduhul străveziu și un ticăit aparte, acolo, înlăuntrul tău. Privești cerul și poți vedea pictate mii de portrete strălucitoare. Admiri marea și te scalzi într-o scânteie din lumina ochiului, plină de flori tămăduitoare. Și... poate nu întâmplător, se creionează în zare un profil estetic al apartenenței la frumos.
Polifonia reverberațiilor artistice poate fi un antidot la emisiunile insipide de televiziune, la refugiul în himere virtuale, sau la alte substitute menite să umple vidul sufletesc. Delacroix spunea că liniile drepte sunt niște monștri. La fel sunt - cred - și etapele din viața noastră, atunci când nu fac măcar vreo câteva volte, în vis, splendoare și culoare.
Oricât ar părea de neverosimil, există o legătură între artist și cel care privește rodul muncii lui. Spun asta pentru că în orice creație este zidită o Ana, iar cine reușește să simtă parfumul ei, îi duce izul jertfei dincolo de ziduri. Chiar cred că artistul devine o adevărată simfonie de culoare ce se transmite implicit, subliminal, celor care apreciază curcubeul inimii. Poate de aceea devenim citim o carte, mai sensibili după ce am întârziat în fața unui tablou, sau când, învăluiți de-o melopee, avem luminițe în priviri.
Energia și visul sunt pâinea și sarea artistului, singurele care îi asigură combustia necesară pentru zbor. Senzația de libertate pe care o emană acestea, nu se compară cu nimic. Poate din cauza aceasta unii întârzie deliberat să finalizeze proiecte și lucrează ani buni la o carte, alții șlefuiesc la nesfârșit o melodie, iar Leonardo a lucrat la Mona Lisa până a îmbătrânit. Fascinația visului nu este doar un substitut astral, ci și o realitate pământească, așa că... poți pleca ușor? Eu cred că nu.
Așa că, haideți să convenim împreună că arta, prin toate formele ei, este izvor de frumusețe care dăruiește prospețime sufletului, învăpăiază și exercită o fascinație fără egal. Dacă-i așa, atunci să-i facem cuib în inimile noastre, fiindcă prin artă avem șansa de a ne naște mistic... iară și iară...
2) Nu-i deloc ușor să răspunzi la întrebarea asta, fiindcă înainte de toate - dacă nu greșesc - ea este adresată celor care cred și simt. Voi încerca totuși să pășesc pe poteca indicată, cu tot subiectivismul celui care se străduiește să fie parte din miracolul Divin. Am să vorbesc doar prin prisma trăirilor mele personale, încercând să nu stârnesc polemici sau dispute, de niciun fel.
Așadar, cândva, într-o noapte cu stele, la o mănăstire situată pe tivul hieratic al Apusenilor, o măicuță a avut răbdare cu temperamentul meu tumultos și mi-a vorbit pe îndelete, nu de proroci și experiențe ascetice (fiindcă era evident faptul că nu eram pregătit pentru asta), ci despre frumusețea credinței creștine, cu toate darurile ei. A continuat apoi cu delicatețe, încercând să îmi zugrăvească libertatea supremă, cea prin care te dăruiești integral lui Hristos. Firește, știam câteva lucruri despre cel care a zămislit marea religie a iubirii, însă nu foarte mult. Curios, nu m-am plictisit. Mai mult, am sesizat că aveam pleoapele însetate de lumină. Însă... mai era mult până departe, în primul rând fiindcă îmi lipseau elemente cardinale. Maica a observat asta și, cu blândețe, s-a aplecat să îndrepte un vlăstar ce crescuse strâmb:
-”Creștinismul este arborele suprem al iubirii. Dacă vrei, îți pot arăta câteva rămurele: să iubești din toată inima, din tot sufletul tău; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta; fii sămânță tămăduitoare pentru cei din jurul tău și... încă vreo câteva, dintre care cea mai greu de înțeles a fost atunci - nu uita, cel care iartă, poate privi într-o oglindă unde se reflectă infinitul”.
Recunosc, m-am frământat extrem de mult în acea noapte răvășitoare, fiindcă, se știe, cea mai grea luptă a omului este cu sine însuși, iar cel mai mare dușman nu este diavolul, ci propria persoană. Spre dimineață (întâmplător?) mi-au căzut în mână Confesiunile Sfântului Augustin, de unde mi-am pus la inimă citatul: “Iubește și fă ce vrei. Dacă iubești cu adevărat, nu vei mai fi cel de dinainte și vei crește, pe nesimțite, zi de zi”...
De acolo a pornit totul... După ce am parcurs o bucată de drum, mi-am dat seama că viața este și în altă parte. Am înțeles că acei primi pași erau o mărturie a faptului că spiritualitatea vie a inimii poate fi întâlnită și printre florile grădinii mele, nu doar pe alte tărâmuri. Astăzi... știu. Nu trebuie să mă convingă nimeni. Încerc să gust din plin momentul întâlnirii. Ce suntem noi de fapt? Niște fire de praf în bătaia vântului, însă uneori, din Pronie Divină, se întâmplă ca Harul Domnului să ne dea sclipiri de îngeri. Când pleacă, redevenim ce-am fost.
Fiecare dintre noi are la gât cheia de la portița care permite accesul în Grădină, rămâne doar să ne facem timp pentru a o răsuci în broască și a intra în acest ținut miraculos.
Uneori scriu texte despre spiritualitate. Sunt destinate celor care intuiesc voalul catifelat al eternității. Caut să fiu un salvator de vise, dar cel mai adesea nu pot singur, așa că mă îndrept spre îngeri, ca să-mi înaripeze zborul. Cu ajutorul lor, cuvintele se prind în horă, făgăduind culori prin jocul lor. Din când în când, le dăruiesc și altora. Nu-i așa că, măcar în parte, scriitorii sunt un fel de Noe care te invită în barcă?
IOAN CHIOREAN, producător SRR, Radio Târgu-Mureș
